Legea firească sau legea conştiinţei

0
356

constiinta”Conştiinţa este un martor în om care îndreptăţeşte sau condamnă ” (Romani 2, 15).

“Numai sângele Iui Hristos… va curaţi conştiinţa” (Evrei 9, 14; 10, 2).

Cea mai veche lege pe care Dumnezeu a dat-o omului, când l-a zidit, a fost legea conştiinţei, sau legea firească (Facere 1, 26). Sub această lege au fost toţi patriarhii şi drepţii, de la Adam şi până când s-a dat legea scrisă în muntele Sinai. Când, prin păcatele oamenilor, ea a fost neglijată şi nesocotită, s-au dat de către Dumnezeu Legea cea scrisă şi proorocii. Iar la plinirea vremii, însuşi Ziditorul patriarhilor şi al proorocilor a venit să dezgroape şi să învieze această lege generală dată de Dumnezeu omului pe pământ. Astfel, a scos din cenuşa păcatelor omeneşti scânteia cea dumnezeiască pe care o dăruise oamenilor de la început şi pe care ei au acoperit-o şi au întunecat-o cu păcatele lor.

De această lege a conştiinţei fiind mustrat Cain, după uciderea fratelui său Abel, s-a deznădăjduit, zicând: Mai mare este păcatul meu decât a mi se ierta mie (Facerea 4, 13). Aceasta este o lege generală dată de Dumnezeu fiecărui om de la început, care îl mustră pe el îndată ce păcătuieşte şi mânie pe Dumnezeu, Ziditorul său. Despre aceasta zice Sfântul Duh prin gura Sfântului prooroc David: Intru mustrări pentru fărădelegi ai pedepsit pe om şi ai subţiat ca un păianjen sufletul lui (Psalm 38, 15).

Îîntr-adevăr, cel ce cade în păcate mari şi grele, atât de aspru este mustrat de această lege a conştiinţei, care nu este altceva decât glasul lui Dumnezeu în om, încât sufletul omului de asprimea acestei mustrări, aproape că îşi pierde nădejdea de a mai fi iertat de Dumnezeu şi, de aceea, firul nădejdii lui ajunge subţire ca pânza păianjenului. Aceasta este o judecată dreaptă a lui Dumnezeu, Care urăşte păcatul şi toată necurăţia. Mulţi din cei părăsiţi de Dumnezeu, din cauza păcatelor grele, cad în deznădejde şi ajung să-şi piardă viaţa şi sufletul, după cum s-a întâmplat şi cu Iuda trădătorul, care, în loc să se căiască şi să plângă cu amar pentru cele făcute, precum a făcut marele Petru, s-a dus şi s-a spânzurat (Matei 27, 5).

Această lege a conştiinţei mai este numită în Sfânta Scriptură şi “potrivnic”: Asuprit-a Efraim pe potrivnicul şi a călcat judecata (Osea 5, 11). Pe bună dreptate este numită potrivnic, căci ea se împotriveşte şi îl mustră pe omul care păcătuieşte împotriva lui Dumnezeu. De asemenea, Mântuitorul Hristos, în dumnezeiasca Evanghelie, numeşte conştiinţa “potrivnic”, zicând: Caută de te împacă cu potrivnicul tău până eşti pe cale, ca să nu te dea judecăţii şi Judecătorul să nu te dea în mâinile slugilor, care ie vor pune în închisoare, de unde, adevăr zic ţie, nu vei ieşi de nu vei plăti până la bănuţul cel mai de pe urmă (Matei 5, 25). Viaţa de acum este cale şi drum (Sfântul Efrem Şirul, Cuvânt pentru cel care are viaţa aceasta, tom. 3, p. 46), iar Duhul Sfânt fericeşte pe cei ce vor umbla în calea aceasta a vieţii fără prihană, zicând: Fericiţi cei fără prihană în cale, care umblă în legea Domnului (Psalm 118, 1). Deci, să ne silim ca să ne împăcăm cu conştiinţa noastră acum cât încă mai suntem pe calea acestei vieţi, ca să nu cădem la judecată sub osânda veşnică a muncilor iadului.

După mărturia Sfântului Dorotei, cine nu bagă în seamă mustrările conştiinţei la greşelile cele mici, va ajunge să nesocotească glasul conştiinţei şi la cele mai mari şi grele păcate şi, astfel, ajunge cu vremea în adâncul nesimţirii şi al nebăgării de seamă la cele spre mântuirea sufletului său. Despre unul ca acesta dumnezeiasca Scriptură zice: Când păcătosul va ajunge la adâncul răutăţilor sale nu va băga de seamă (Proverbe 18, 3). “Conştiinţa este un învăţător sincer; cine ascultă de ea, petrece fară de greşeală” (Sfântul Talasie Libianul, Filocalia, voi. 4, p. 8). Acelaşi Sfânt Părinte zice: “Conştiinţa, numai pe aceia care au ajuns la culmea virtuţilor sau la culmea păcatului, nu îi mai mustră” (Idem, C. 72). De aceea şi Avva Agaton zicea: “Nu se cade călugărului a-şi lăsa conştiinţa să-1 mustre de ceva” (Pateric , lit. A).

Sfinţii Părinţi spun despre conştiinţă că lucrează în om în chip întreit: către Dumnezeu, către oameni şi către materie (Avva Dorotei, Cuv. 3).

Către Dumnezeu ne păzim conştiinţa curată, păzind toate poruncile Lui. Către aproapele, atunci când ne vom păzi ştiinţa gândului curată faţă de el, spre a nu-i face nici un rău, nici prin lucru, nici prin gând şi nici prin cuvânt. Iar către materie, atunci când nu vom folosi rău toate lucrurile noastre împotriva materiei. De pildă, să nu facem risipă de hrană sau de băutură, să nu cheltuim bani în zadar pentru cele nefolositoare vieţii, să nu lăsăm a se strica ceva din cele necesare vieţii noastre sau a aproapelui nostru (îmbrăcăminte etc), prin lene şi nepăsare (Avva Dorotei, Cuv. 4).

Conştiinţa noastră este un judecător drept şi nepărtinitor, pus de Dumnezeu în noi. Ea întotdeauna judecă drept şi socoteşte lucrurile după drep¬tate în cele ce supărăm pe Domnul Dumnezeu. Acest lucru îl adevereşte şi dum¬nezeiescul Părinte Ioan Gură de Aur, zicând: “Pentru care pricină ne-a pus Dumnezeu nouă în minte judecător, care întotdeauna priveghează şi este treaz? Nu este nici un judecător atât de priveghetor între oameni, precum este ştiinţa gândului nostru. Căci judecătorii cei de afară şi de bani se strică şi de măguliri se slăbănogesc şi de frică se fâţărnicesc, şi multe altele sunt care strică hotărârea lor cea dreaptă. Iar divanul ştiinţei la nici unele din acestea nu ştie a se supune. Măcar bani de vei da, măcar de o vei lăuda şi o vei măguli, măcar de o vei îngrozi sau orice alt lucru de vei face, dreapta hotărâre va lucra asupra gân-durilor ce au greşit. însuşi cel ce a făcut păcatul pe sine se va osândi, deşi nimeni nu-1 va pârî pe el. Şi nu o dată sau de două ori face aceasta, ci de multe ori şi în toată viaţa. Şi, de va trece multă vreme, niciodată nu va uita cele ce a făcut. Căci şi când se face păcatul, şi mai înainte de a se face, şi după ce se face, stă asupra noastră cumplit pârâş; şi mai mult după ce se face. Căci când lucrăm păcatul, de dulceaţă fiind beţi, nu o simţim. Iar după ce se face şi ia sfârşit păcatul, atunci mai vârtos ne mustră, după ce s-a stins dulceaţa păcatului.

Urcuş spre înviere, Arhimandrit Cleopa Ilie

Jurnal Spiritual

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here