A fost odată un măgăruș tare rău și încăpățânat. Vai, vai, cât era de rău și de încăpățânat! Dacă mama lui îl trimitea la câmp să cumpere o mână de scaieți, ca să facă și ea o prăjitură, măgărușul îndată spunea:
– Nu vreau!
Dacă îl ruga să vină la masă:
– Nu vreau!
Orice l-ar fi rugat, el răspundea numai și numai:
– Nu vreau!
Într-o zi plecă mama lui de-acasă.
– Măgărușul meu – îi spuse mama – așteaptă-mă cuminte și …
– Nu vreau!, strigă măgărușul.
Mama se întristă. Dădu cu amărăciune din cap și plecă, în vreme ce măgărușul țipa de mama focului:
– Nu vreau! Nu vreau! Nu vreau!
Dar, dacă văzuse că rămăsese singur în casă, se potoli. Se uită în sus și în jos și se plictisea de moarte.
– Măgărușule, spuse atunci un șoricel, scoțându-și nasul din gaura lui – hai să ne jucăm!
– Nu vreau!
– Bine… și șoricelul se trase îndărăt.
Măgărușul avea chef de joacă și-i păru rău că-l luase gura pe dinainte, dar ce mai putea face? De necaz strigă din nou, cât putu de tare:
– Nu vreau! Nu vreau! Nu vreau!
Și atunci – minune! Peretele se despică și din perete ieși un moșneag încruntat, cu un nas strâmb, ochi strâmbi și gură strâmbă. Peretele se închise apoi la loc.
– Pleacă de aici! strigă măgărușul. Urâtule, nu te iubesc… Pleacă!
Dar moșneagul își strâmbă parcă și mai tare nasul, ochii și gura, mârâind cu un glas scurt și dogit:
– Nu vreau!
– Tu?, strigă măgărușul. Eu nu vreau, nu tu! Numai eu am voie să spun „nu vreau”…
Moșneagul râse strâmb, cu hohote, care făcură să tremure încăperea.
– Eu sunt moș Nu-Vreau. M-ai chemat de atâtea ori, că în sfârșit, iată, am venit! Ei, de ce taci?
De această dată, măgărușul o cam sfeclise.
– Eu .. eu nu te-am chemat, bolborisi el. Da’ de unde? Ți s-a părut… Pleacă, moșule, pleacă!…Vezi-ți de drum!
– Nu vreau!, răspunse însă moș Nu-Vreau.
Speriat, măgărușul o luă șa fugă prin odaie. Se aruncă asupra ușii, dar nu putu să o deschidă.
– Deschide-te odată! îi porunci el înciudat, dar ușa îi răspunse liniștită:
– Nu vreau!
Și mai speriat, măgărușul alergă la fereastră. O zgâlțâi, dar fereastra nu se deschise.
– Deschide-te, fereastră. Te rog…
– Nu vreau!, răspunse fereastra.
Atunci măgărușul se așeză pe podea și începu să plângă
– Ei, de ce taci?, spuse din nou Moș Nu-Vreau care stătuse liniștit și îl privise cât alergase prin încăpere.
Dar măgărușul plângea mai departe și lacrimile-i picurau pe dușumele.
– Nu vreau! strigară în clipa aceea dușumelele și începură să se miște și să sară, încercând să scape de măgăruș.
Tremurând, acesta se urcă pe masă, dar masa rosti supărată:
– Nu vreau!
Măgărușul nu mai știa ce să facă. Era la capătul puterilor și, istovit, se trânti pe pat.
– Nu vreau! strigă însă și patul, așa că măgărușul rămase în picioare aruncând priviri înspăimântate în jur.
– Ei, de ce taci?, întrebă pentru a treia oară moș Nu-Vreau
Dar în clipa aceea se auziră pași în fața ușii. Moș Nu-Vreau se repezi spre perete, care se despică și-l lăsă să treacă, lipindu-se apoi în urma lui, se parcă nu s-ar fi despicat niciodată.
– Mămico!, strigă fericit măgărușul. Mămico, ce bine c-ai venit!
Mama intră în odaie și-l întrebă mirată:
– Ce-i, dragul meu?
– Știi, răspunse el, vreau… vreau să cumpăr scaieți, vreau să mă culc la opt, vreau să mănânc, vreau…vreau tot… Tot, mămico!
Din ziua aceea, măgărușul nu-l mai văzu niciodată pe moș Nu-Vreau, cel cu un nas strâmb, ochi strâmbi și gură strâmbă. Și, pentru ca nimeni să nu mai pățească ce a pățit el, s-a dus măgărușul într-un suflet la prietenul lui, care scrie toate poveștile pentru copii și i-a spus pățania lui întocmai.
Urâtă pățanie, dragii mei!
Vladimir Colin, Povești, povestiri, basme și legende
Jurnal Spiritual
V-ar mai putea interesa şi aceste povestioare
