Leagănul copilăriei – Omul de pe Lună

0
644

luna-llena1 Trăia odată ca niciodată, într-un mic sat înconjurat de păduri de la poalele munţilor, o fată frumoasă pe nume Amata. Era o fată visătoare, plină de idei ciudate. Ea credea că pe Lună trăieşte un bărbat care îi zâmbeşte noapte de noapte. „Mamă, vreau să mă mărit cu el”, zise Amata. „Este cel mai frumos om pe care l-am văzut”. „De unde să fie om pe Lună”, i-a răspuns supărată mama. „Ce-i cu visele astea copilăreşti: Mulţi tineri din sat ţi-au cerut mâna. Uită de omul de pe Lună şi alegeţi pe unul dintre ei.” Dar Amata nu vroia în ruptul capului să audă de nimeni altcineva. În noaptea aceea, ea şi-a strâns câteva lucruşoare într-un sac şi a plecat pe furiş din sat. Avea de gând să se ducă la bărbatul viselor ei şi să-i spună cât de mult îl iubeşte. Oare avea el să-i răspundă? Amata a umblat mult prin pădure, uitându-se în sus printre crengile copacilor. Luna se afla sus. Oare cum putea ea să ajungă la bărbatul de acolo? A încercat mai întâi să-l cheme, dar vocea ei nu se auzea printre strigătele animalelor care umpleau pădurea. Amata s-a urcat în cel mai în copac încercând să ajungă la el, dar nu a reuşit decât să-şi rupă rochiţa de crengi. Chiar şi de la înălţimea copacului, Luna părea foarte departe. Amata a coborât din copac şi a căzut pe gânduri. Într-un târziu, şi-a dat seama că trebuia să urce pe cel mai înalt munte. Dar putea ea oare să ajungă la Lună de pe cel mai înalt vârf? Fata a urcat încet, urmând potecile umblate de păstori, iar pădurea a rămas mult în urmă. Din cauza zăpezii, picioarele fetei erau vinete de frig, iar pietricele ascuţite o răneau la tălpi, dar ea nu simţea nimic, căci era tot mai aproape de alesul ei. După ce a ajuns pe vârful muntelui, Amata s-a ridicat în vârfurile degetelor şi a strigat „Hei… hei! Dar bărbatul de pe Lună era în continuare departe. Dintr-odată, norii au acoperit cerul şi fata nu mai putea vedea Luna. Sărmana, a început să coboare muntele, plângând şi sughiţând de disperare. Era hotărâtă să nu se mai întoarcă în sat. Dacă nu se putea mărita cu bărbatul de pe Lună, atunci nu se va mărita cu nimeni şi gata. Ajungând în pădure, s-a oprit pe malul lacului ca să-şi spele picioarele. Şi, deodată, iată, a văzut Luna plutind pe ape. Urcase până sus pe muntele înalt pentru a fi mai aproape de bărbatul din Lună şi, iată, el era chiar aici, la picioarele ei! Cât de frumos era şi cât de mult se bucura să o vadă. A întins mâinile pentru a-l mângâia, dar a căzut în apa întunecată. Ultimul lucru pe care l-a văzut era zâmbetul lui… În ceruri, zeul Tupa nu a mai putut suporta să vadă atâta durere. O fată atât de curajoasă merita o soartă mai bună. Zeul a clipit şi dintr-o dată Amata a ieşit la suprafaţă, sub forma unui nufăr minunat. Până în ziua de azi, nufărul şi bărbatul de pe Lună se întâlnesc pe lac în fiecare noapte pentru a-şi admira frumuseţea nepieritoare.

 Ocolul Pământului în 80 de poveşti, Saviour Pirotta

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here