Leagănul copilăriei: ”Crăiasa Zăpezilor”

0
905

craiasaA fost odată, a fost odată un orășel în care trăiau doi frați, Kai și Gerda. Ei se iubeau așa cum ar trebui să se iubească doi frați. Se jucau și râdeau împreună cât era ziua de lungă, dar cei mai fericiți erau când începea să se însereze; pentru că atunci, se ghemuiau lângă bunica lor, care în serile reci de iarnă, le spunea povești minunate. Într-o astfel de seară, când ascultau uimiți povestea Crăiesei Zăpezilor, Kai a exclamat:

– Uitați-vă ninge.

A fugit la fereastră pentru a observa mai îndeaproape ninsoarea care cădea tot mai deasă. Însă, prin perdeaua deasă de zăpadă, i s-a părut că vede o umbră trecând prin fața ferestrei.

– Crăiasa Zăpezilor! A strigat el, și simțea cum inima îi este cuprinsă de o frică teribilă. Pentru a fi sigur de ceea ce a văzut, a deschis geamul: într-adevăr Crăiasa a trecut prin fața ferestrei, sau doar vârtejul fulgilor de nea, i-a jucat o festă?

Dar, în momentul în care și-a scos capul afară, a simțit o durere puternică în ochi. Un ciob de gheață s-a desprins de pe sania Crăiesei și s-a înfipt în ochiul băiețelului. Dar nici nu avu timp să se dezmeticească, căci sania Crăiesei s-a oprit în fața lui. Kai și-a legat săniuța de ea și au pornit împreună la drum.

Însă ciobul de gheață din ochiul lui Kai, nu era un ciob oarecare! Încetul cu încetul, și inima băiețelului de transforma în gheață. El a uitat de Gerda, de bunica lui și de căminul său călduros. Zbura deasupra orașelor și a pădurilor dese, îndreptându-se către nord, acolo unde se afla palatul Crăiesei. Erau deja deasupra munților îndepărtați când Crăiasa se uită înapoi.

– Cauți tu aici, broască mică? Se răsti la băiețel. Însă în locul inimii, el avea o bucată de gheață; nu simţea nici frigul, nici frica.

– Să mergem, mai repede! Striga băiețelul, încurajând Crăiasa care conducea sania.

În tot acest timp Gerda își căuta disperată fratele.

Deoarece nu îl găsea nicăieri, a pornit la drum, în speranța că îl va găsi undeva. A călătorit prin împrejurimi, a ajuns în ținuturi tot mai îndepărtate, dar de Kai nu dădea nicăieri. Se oprea în fiecare orășel ce îi ieșea în cale, pentru a se interesa de fratele ei, dar nici nu l-a văzut, nici nu a auzit de el, nimeni, nicăieri. Gerda devenea tot mai tristă, dar nu își pierduse speranța. A ajuns până departe în nord, unde abia mai locuiau câțiva oameni, dar tot degeaba, pe Kai nu îl găsea nicăieri.

Era pe punctul de a se hotărî că se întoarce, când a zărit o dâră de fum în depărtare. Cu noi speranțe a pornit către căsuța sărăcăcioasă. A deschis ușa și înăuntru a găsit o fetiță de vârsta ei. S-au salutat politicos, apoi s-au ghemuit lângă foc și Gerda i-a istorisit întâmplarea.

Fetița ascultă cu multă atenție, apoi spuse:

– Cred că fratele tău se află, la palatul Crăiesei Zăpezilor. Dar nu te teme, s-ar putea să te ajut. Am un ren care, pe vremea când era tânăr, trăgea sania Crăiesei. El poate să îți arate drumul.

Și-au luat rămas bun și renul a pornit cu Gerga spre palatul Crăiesei. A călătorit zi și noapte și, într-un final a apărut, în depărtare palatul de gheață. Era frig, far dinspre palat, venea un aer rece, care era cu totul diferit. Gerda se cutremură, dar își luă inima în dinți și intră pe poartă. Într-una din sălile palatului, îl zări pe Kai, care se juca cu niște cioburi de gheață.

– Kai! Kai! În sfârşit te-am găsit, exclamă Gerda și își îmbrăţişă fratele. Însă Kai nu își recunoscu sora. Fetița izbucni într-un plâns amar. Kai, nu mă recunoști? Sunt eu Gerda. Să fi fost imaginea fetiței care plânge sau și-a recăpătat memoria? Nu se știe sigur. Cert e că în ochii lui Kai a apărut o lumină și o lacrimă i s-a scurs pe obraz. Lacrima i-a scos ciobul de gheață din ochi și inima i s-a dezghețat pe loc.

– Unde mă aflu? O întrebă speriat pe Gerda.

– Îți povestesc pe drum, îi răspunse Gerda și au încălecat pe ren.

Drumul spre casă a fost lung, dar în final, au ajuns cu bine acasă. Bucuria bunicii, a fost de nedescris în momentul în care și-a revăzut nepoții pierduți și, din acea clipă, au trăit fericiți până la adânci bătrâneți.

Hans Cristian Andersen, Cele mai îndragite  basme, Editura Aquila ’93

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here