Leagănul copilăriei: ”Cât un fir de neghină”

0
77
Translate in

fir„Nu trebuie să fii cât un munte de mare ca să poți judeca. Ci de-ai fi cât o neghină, ori de-ai fi cât un fir de colb, dacă ai în căpușorul tău scânteia Dumnezeiască ce cuprinde lumea, ți-i de ajuns: știi ce ești, de unde vii, și-ncotro trebuie să te-ndrepți.”

 Gândirea aceasta i-o spusese gânganiei, o furnică. Și spusa muncitoarei îi intrase atunci pe-o ureche și-i ieșise pe alta. De-abia văzuse de câteva zile lumina soarelui, pământul florile! În iarbă i-au părut toate un rai, dar când a întins aripioarele și-a zburat, mirându-se că poate să străbată aerul, când apoi a căzut, istovită de oboseală, pe-o frunză, atunci întâiași dată a cunoscut gerul. Și spusele furnicii –au venit în minte…

Ce era?

O gânganie mică, fără strălucire, rotundă, ca o sămânță.

De unde venea?

Din iarbă; ținea minte că se trezise sub rochița rândunicii. Dar încotro avea să se îndrepte?

Ei, ăsta era greul!

S-a coborât de pe frunză, și-a purces să caute din nou furnica. A umblat încoace, încolo – furnica nicăieri. Altele a întâlnit – dar grăbite. Furnicile, nu prea stau de vorbă. A mers mult și bine; altă gâdire n-a mai auzit.

 „Înțelepciunea e rară”, se gândea biata gânganie. Și  acesta a fost al doilea necaz al ei.

E greu începutul! Într-o zi o prinsese ploaia: din nebăgare de seamă căzu înt-un șuvoi. De-abia scăpă, pe-n pai. Iar altădată – ce spaimă, Doamne! stătu o clipă fără suflare, sub talpa cizmei grădinarului. Avusese noroc de-o pietricică ce lăsase lângă dânsa un gol.

De ce-ți atârnă viața în ziua de azi!

Dar trebuia să se păzească cu tot dinadinsul.Trai e acela când ești nevoit să-l cumpănești în fiecare clipă?

Umbla numai pe dibuitele: cercetând, ocolind, ispitind. Colo e apă, dincolo oameni, mai la o parte un cărucior cu copii.

„La ce m-a lăsat Dumnezeu dacă n-am părticica mea de pământ? se întreba gângania. Unde să mă așez ca să rămân liniștită?”

Atunci în față i se ridică deodată casa, locuința stăpânului grădinii.

 „Sus, acolo, trebuie să fie bine… dar e prea înalt.”

Să se ridice cu cumpătare. Întâi zbură pe vârful unei gherghine; de acolo, pe-un copăcel, pe-un călin; pe urmă, pe iedera dimprejurul balconului. În sfârșit, iat-o: a ajuns. S-a așezat pe marginea streșinii.

„Uf! Cum arde tabla. Soarele o dogorește, un chin! Vasăzică, și aici, iad”. Și gândul o munci iar: „Ce rost avea pe lume?”… Toate celelalte vietăți păreau că au o chemare. Și fluturelel? Cum de nu. Dar fluturul e încântarea ochilor, floare zburătoare, o picurare vie din curcubeu. Furnica își face casă, agonisește – trăiesc mii la un loc. Furnica, dacă ar fi de o sută de ori mai mare, i-ar fi destulă mintea pe care o are acum, în vreme ce atâtea dobitoace, mari cât munții, dacă ar fi de o sută de ori mai mici, nu le-ar ajunge mintea pe care o au cum sunt. Albina… toate, toate. Și ea? Seama ei pe lume?…

În clipa aceea gâza prinse cu ochișorii o semene a ei zburând pe sus, căutând poate un loc de scăpare ca și dânsa. Dar nici n-apucă bine să se uite la ea, când, ca o săgeată, o rândunică se repezi din cuibul de sub streașină și prinse din zbor tovarășa de suferință. Peste o clipă se auziră țipătele de bucurie ale puișorilor cărora rândunica le aducea hrană. Și gângania, biata, își dete seama:

„Vezi, asta e soarta noastră: să hrănim păsările, care au ce căuta pe lume!”…

… Gâza întinse aripioarele, se lăsă în gol, pluti puțin; apoi săgeată străbătu din nou aerul. Se auzi o pâlpâire de aripi. Și, îndată, puișorii primeau, gălăgioși, pe mama bună ce le aducea iar hrană.

Din lumea celor care nu cuvântă, Emil Gârleanu

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here