Leacuri păstrate în mănăstiri

0
607

leacurile monahaleLeacurile monahale – Vechii călugări ne-au transmis rețete şi metode de vindecare bazate pe ierburi de leac şi rugăciune

De-a lungul secolelor, tincturile şi licorile din plante folosite în medicina populară proveneau şi din mănăstiri, acolo unde vechii călugări moşteneau şi duceau mai departe tradiţia vindecării cu ierburi de leac. În Evul Mediu, în ţări precum Germania şi Elveţia, în laboratoarele mănăstireşti, călugării foloseau plante medicinale, rădăcini, fructe şi alte ingrediente doar de ei ştiute.

Faptul că monahii aveau cunoştinţe despre eficienţa anumitor plante explică apariţia a numeroase reţete excepţionale, care au vindecat boli dintre cele mai grele. Tot de la mănăstiri au ajuns la noi şi cele mai gustoase reţete de post. Leacurile au depăşit de mult zidurile lăcaşurilor sfinte şi au ajuns să fie cunoscute şi preţuite în întreaga lume, ca remedii cu eficienţă dovedită.

Cândva, mănăstirea a fost cabinet medical

Până acum un secol, îngrijirea bolnavilor şi arta de a vindeca se mai aflau încă sub tutela bisericii. Oamenii cărora li se încredinţa vindecarea sufletului trebuiau să răspundă şi de vindecarea trupului. Bisericile creştine au preluat această tradiţie. Preoţii, călugării şi maicile alinau şi suferinţele trupului. Ei studiau funcţiile organismului şi cauzele bolilor, elaborând metode de vindecare dintre cele mai diverse. Traduceau, transcriau şi puneau în practică reţete aparţinând altor culturi. Ei acumulau experienţă şi din terapiile practicate de ei înşişi.

În special, călugării s-au îngrijit de trebuinţele sufleteşti ale omului, pe care l-au înţeles şi l-au sprijinit moral, dar căruia i-au oblăduit şi rănile fizice. În medicina monastică, diagnosticul se punea după înfăţişarea pacientului, după gesturile sale şi după felul cum vorbea. Citeau boala în ochi, pe chip, în „încărcătura” limbii, în mirosul corporal.

Înainte de a consulta bolnavul, călugării se rugau pentru purificarea lor proprie şi pentru ca bunul Dumnezeu să-l ajute pe cel aflat în suferinţă. Astfel, pacientul era vindecat prin puterea lui Dumnezeu, dar şi prin propriile forţe, regăsindu-şi echilibrul şi armonia. Călugării nu cereau plată pentru serviciile lor medicale deoarece Hristos i-a vindecat pe suferinzi fără să le ceară nimic în schimb.

Farmacia din curtea mănăstirii – leacurile monahale

În afară de plante medicinale, călugării terapeuţi foloseau ventuzele, terapia cu apă, băile şi cataplasmele. Sunt metode mai puţin folosite astăzi, dar care dau semne că sunt redescoperite şi apreciate tot mai mult şi de terapiile moderne. Există metode vechi de tratament care astăzi ni se par ciudate, dar care au rezistat cu succes cercetărilor moderne.

Astfel, bacteriile conţinute de o alifie călugărească menită să vindece rănile, preparată din excremente de oaie, miere şi mucegai. Ea acţionează, după o aplicare de câteva zile, ca un antibiotic. În plus, călugării, ca nişte medici moderni, recomandau o alimentaţie adaptată fiecărui bolnav în parte şi, nu în ultimul rând, un regim de viaţă sănătos.

Fiecare mănăstire avea o gradină cu plante medicinale. Călugării le îngrijeau, le recoltau, le uscau şi le depozitau în farmacii uriaşe. Din ele preparau ceaiuri, licori sau alifii. Ţăranii le aduceau şi ei ierburi de leac. Atunci când le culegeau, rosteau Tatăl Nostru, aşa cum îi învăţaseră călugării, pentru ca ierburile să fie cât mai curate şi cu putere de tămăduire mai mare. Adesea, preparatele aveau în ele şi 7 ingrediente miraculoase, adică exact numărul zilelor în care şi-a desăvârşit Dumnezeu creaţia. Oamenii apelau des la leacurile monahale.

Regimul alimentar al călugărilor

Mai demult, în mănăstiri, regimul era pur vegetarian. La acesta se adăugau lapte şi brânză, iar în zilele de sărbătoare şi peşte sau carne de pasăre. Dealtfel, prepararea brânzei intra în atribuţiile călugărilor, care au devenit, de asemenea, maeştri la gătitul peştelui. În România, pe lângă mănăstiri, erau stupării. Din creşterea albinelor s-a ajuns la reţete extraordinare de sănătate pe bază de produse apicole.

Călugării şi astăzi mănâncă puţin şi se roagă mult. Regimul lor se asemănă cu cel propus de dieteticienii de astăzi: fructe, legume şi cereale, produse lactate, peşte. Meniul trebuie să umple o treime din stomac cu hrană solidă, o treime cu lichide, şi o treime să rămână gol. Iar periodic, să se reducă raţia pentru a permite organismului să se odihnească.

Perioadele de post sunt cure de dezintoxicare şi energizare trupească şi sufletească. Călugării pun mare preţ şi pe igiena zilnică, pe spălarea temeinică a trupului. Medicina monastică n-a fost gândită doar pentru tratarea bolilor acute, ea este o filosofie de viaţă. Cei care trăiesc în armonie cu natura şi cu Dumnezeu sunt sănătoşi şi fericiţi. Tămăduitorii acelor vremuri considerau că vindecarea este mântuire.

Plantele medicinale din Biblie 

Călugării au folosit cu predilecţie acele plante tămăduitoare pomenite în Biblie. Scorțișoara „mirositoare” apare de mai multe ori menţionată în Sfânta Scriptură, mai ales ca unul dintre ingredientele ungerii sfinte. Astăzi ştim că uleiul esenţial de scorţişoară este antidiareic, antimicrobian, astringent, imunostimulator. El are efecte benefice în afecţiuni respiratorii, genito-urinare, în tratamentele stomatologice. Din anul 2002, uleiul de scorţişoară se foloseşte ca ingredient la prepararea Sfântului şi Marelui Mir.

Cedrul, arborele cel mai lăudat, pomenit în Biblie de 75 de ori, ne dă un ulei cu proprietăţi antiseptice pentru căile respiratorii. Este antiseboreic, expectorant, mucolitic, sedativ nervos şi stimulent tonic.

Isopul, cu miros aromat plăcut, e folosit în răceală, bronşită, gripă, angină, răni, dermatite, furuncule, guturai alergic, negi, papiloame, bătături. Pomenit în Psalmii lui David, isopul este un remediu excelent în tratarea bolilor de plămâni. Acţionează de asemenea ca un foarte bun purificator al sângelui, având efect asupra vaselor capilare prin scăderea fragilităţii acestora. Planta este foarte bună şi în tratamentul bolilor de ficat, în hepatite, amenoree sau reumatism cronic. În cazul tulburărilor gastrice sau balonare este utilă tinctura de isop. Pentru arsuri la stomac şi gaze intestinale se consumă două-trei pahare pe zi de macerat la rece, înainte de mesele principale.

Leacurile monahale din castane

Castanii comestibili au fost intens plantaţi în jurul mănăstirilor din Oltenia şi Moldova. Cu ocazia aceasta, fructele lor au intrat în reţetele din leacurile monahale cu care se tratau reumatismul şi degerăturile, problemele digestive şi intestinale, diferitele boli ale bătrâneţii.

Castanele au fost folosite ca hrană uşoară şi extrem de hrănitoare pentru convalescenţi. Bogăţia lor de minerale şi de vitamine (greu degradabile în procesul preparării) sunt un excelent sprijin pentru o vindecare rapidă. Piureul de castane îndulcit cu miere, consumat în cure de câteva săptămâni, e recomandat în hemoroizi, varice, tromboflebită. Stimulează tranzitul intestinal, are efecte antiinflamatoare şi tonice vasculare. Călugării recomandau câte o farfurie de piure de castane în afecţiuni ca: boli cronice de rinichi, indigestie, diaree, degerături (extern).

Tinctura de sunătoare, aşa cum era preparată şi folosită de călugări, ajută în tratamentul rănilor şi al durerilor, în caz de febră musculară şi nevralgii.

Extractul de părăluţe al călugărilor are un efect antiinflamator şi se foloseşte în tratamentul acneei, arnica este eficientă în cazul luxaţiilor şi al contuziilor.

Preparatele din salvie au efecte antimicrobiene, antihipertensive şi antiinflamatoare, contribuind, în acelaşi timp, şi la scăderea nivelului de zahăr din sânge, calitate care o recomandă în celor cu diabet. Planta intră în leacurile monahale și este folosită de multă vreme.

Citește și: https://jurnalspiritual.eu/scortisoara-semnificatii-biblice/

Sursă consultată: monitorulexpres.ro

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here