Lăsarea în voia lui Dumnezeu -partea I

0
292

rugaciune1Când vine cineva la dispreţuirea şi neascultarea poruncilor lui Dumnezeu, care e deci leacul şi care e pricina dispreţuirii? Auziţi ce zice Domnul nostru: «învăţaţi de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre» (Mt. 11, 28). Iată cum ne-a în văţat aici pe scurt, printr-un singur cuvânt, rădă cina şi pricina tuturor relelor şi leacul ei în vede rea tuturor bunătăţilor: ne-a arătat că mândria e cea care ne-a doborât şi că este cu neputinţă să fim miluiţi altfel decât prin ceea ce e contrar ei: prin smerita cugetare.
Căci mândria naşte dispreţuirea şi neascultarea pierzătoare, precum smerita cugetare naşte ascultarea şi mântuirea sufletelor. Iar când zic smerita cugetare, înţeleg pe cea adevărată, nu smerenia în cuvântul simplu şi în arătare; înţeleg starea lăuntrică smerită, născută în chip pro priu în inima însăşi, în cugetul însuşi. Căci zice: «Sunt blând şi smerit cu inima». Deci cel ce vo ieşte să afle adevărata odihnă a sufletului său să înveţe smerita cugetare şi va vedea că în ea este toată bucuria şi toată slava şi toată odihna, pre cum în mândrie sunt toate cele dimpotrivă”. Smerenia e odihna adevărată a sufletului, care a scăpat de nemulţumiri pentru ne-împlinirea poftelor lui de mândrie, de plăceri şi de duşmăniile ce îi vin de aci. El nu trebuie să lupte cu alţii pentru satisfacerea poftei sale mereu mai mari, ci trăieşte în nesfârşirea lui Dumnezeu, pentru care nu trebuie să se lupte cu semenii, ci doar cu poftele proprii, care mereu îl neliniştesc. El luptă pentru linişte prin linişte. Unde e mândrie, e tulburarea ambiţiilor, unde e smerenie, e odihna în Dumnezeu, având în El totul. Nu eu am să lupt pentru lucruri trecătoare, ci Dumnezeu mi le dă pe cele netrecătoare, dar şi pe cele trecătoare, în mica măsură în care am nevoie de ele.
Voile noastre, nesatisfăcute cum voim noi, de cele mai multe ori ne produc amărăciune.”
Căci de unde am venit la toate necazurile acestea? De ce am căzut în toată starea aceasta vrednică de plâns? Nu din pricina mândriei noastre? Nu pentru neînţelepciunea noastră? Nu pentru că ţinem la voia noastră cea rea? Nu pentru că stăpâneşte în noi amărăciunea voii noastre? Dar de unde? Nu a fost zidit omul întru toată desfătarea, întru toată bucuria, întru toa tă odihna, întru toată slava? Nu era în Rai? I s-a poruncit: să nu faci aceasta! Şi a făcut. Vezi mândria? Vezi tăria cerbicei? Vezi nesupunerea? De aceea, Dumnezeu văzând această neruşinare, zi ce: Acesta e nebun, acesta nu ştie să se bucure. De nu va cunoaşte zile rele, va pieri cu desăvârşire. Căci de nu va învăţa ce este necazul, nu va afla ce este odihna. Atunci i-a dat lui cele vred-nice de el şi l-a scos din Rai. A fost predat deci iubirii de sine şi voilor sale, ca să-şi zdrobească oasele sale, ca să înveţe să nu se bizuie pe sine, ci să asculte de porunca lui Dumnezeu, ca aceste urmări nenorocite ale neascultării lui să-l înveţej odihna ascultării, cum zice prin Prorocul: «Te va învăţa pe tine neascultarea Ta» (Ier. 2,19).

Cuvinte de nădejde celor fără de nădejde, Ieromonah Benedict Stancu

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here