Lăsarea în voia lui Dumnezeu-partea a II-a

0
137

eugraf-CDar bunătatea lui Dumnezeu n-a trecut cu vederea făptura Sa, precum am spus de multe ori, ci o îndeamnă iarăşi, o cheamă iarăşi: «Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi vă voi odihni pe voi!»(Mt. 21, 28) Iată, aţi ostenit; iată, aţi suferit atâtea greutăţi; iată, aţi fost supuşi ispitelor răului şi ale neascultării voastre. Veniţi, în sfârşit, întoarceţi-vă! Veniţi şi cunoaşteţi ne putinţa şi necinstea voastră, veniţi la odihna şi la slava voastră. Veniţi, întoarceţi-vă prin sme rita cugetare la viaţa pe care aţi pierdut-o prin semeaţă cugetare. «Învăţaţi de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre» (Mt. 11,28). 1
Vai, fraţii mei, ce face mândria! Vai, ce poate smerita cugetare! Ce nevoie a fost de toate ocolurile acestea? Căci, dacă s-ar fi smerit Adam şi ar fi ascultat de Dumnezeu şi ar fi păzit porunca de la început, n-ar fi căzut. Dar şi după ce s-a urâţit, Dumnezeu i-a dat prilej de a se pocăi şi de a fi miluit. Însă grumazul lui a rămas ţeapăn. ”
Dumnezeu a aruncat din cer şi pe căpete nia îngerilor, care din trufie şi-a încordat grumazul oarecând şi s-a lepădat de slujba sa prin neascultare.”

Ş i a venit Dumnezeu zicând: «Adame, unde eşti?», adică: «De la ce slavă la ce ruşine ai coborât?» Şi apoi îl întreabă: «De ce ai păcătuit? De ce ai călcat porunca?» Prin aceasta îl îndemna anume să spună: «Iartă-mă!» Dar unde se aude: «Iartă-mă»? Nicăieri nu se vede smerenie; nicăieri pocăinţă. Ci, dimpotrivă: răspunde împotrivă: «Femeia pe care Tu mi-ai dat-o…» Nu zice: «Femeia şi-a râs de mine», ci: «Femeia pe care Tu mi-ai dat-o», ca şi când ar zice: «Ne norocirea ce Tu mi-ai adus-o pe cap.» Căci aşa se întâmplă, fraţilor, când omul nu suportă să se în vinovăţească pe sine: nu se fereşte să pună vina pe Dumnezeu însuşi. Apoi se îndreaptă şi spre aceea şi-i zice: «Pen tru ce n-ai păzit porunca?» E ca şi când i-ar fi zis anume: «Zi măcar: Iartă-mă!, ca să se smerească sufletul tău şi să fie mântuit.» Şi iarăşi nu se aude nicidecum: «Iartă-mă!» Ci răspunde şi ea zicând: «Şarpele m-a amăgit», adică: «Dacă el a păcătuit, ce sunt eu vinovată?» Ce faceţi, nenorociţilor? Puneţi o metanie, recunoaşteţi greşeala voastră, priviţi dezgolirea păcatului vostru? Dar nici unul dintre ei nu s-a învrednicit să se învi novăţească pe sine însuşi, nici unul nu s-a aflat având o cât de mică smerenie. Deci, iată, priviţi unde a ajuns starea voastră. Iată la cefei şi la câte rele ne-a adus pornirea de a ne îndreptăţi pe noi, de a ne încrede în noi înşine, de a ţi ne la voia noastră. Şi toate acestea sunt fiicele mândriei, duşmana lui Dumnezeu, precum sunt fii cele smereniei: învinovăţirea de sine, neîncrederea în înţelepciunea noastră, urarea voii noastre proprii.
Prin acestea se învredniceşte cineva a se regă si pe sine şi a reveni la ceea ce e după fire, prin curăţire cu ajutorul poruncilor lui Hristos. Căci fără smerenie nu se poate supune cineva poruncilor, nici veni la vreun bine, cum a spus Ava Marcu: «Fără zdrobirea inimii e cu neputinţă să se izbăvească cineva de păcat şi să dobândească virtuţile.» Deci prin zdrobirea inimii primeşte cineva poruncile, se izbăveşte de păcat, agoniseşte virtuţile şi vine, la sfârşit, la odihnă.”

Cuvinte de nădejde celor fără de nădejde, Ieromonah Benedict Stancu

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here