În zilele minunate de prăznuire mulți ne comportăm nefiresc, împlinind din nefericire cuvântul Sf. Ap. Pavel care spune: „pântecele e dumnezeul lor” (Filipeni 3, 19).
Există tendința aproape generalizată între creștini de a minimaliza păcatul îmbuibării, păcatul lăcomiei pântecelui. „Ăsta să fie păcatul meu…nu mă pierde Dumnezeu pentru atâta lucru”. Când predam liceenilor despre păcat, întotdeauna era un amuzament teribil când pomeneam lenea și lăcomia pântecelui.
Se vorbește foarte puțin astăzi din perspectivă duhovnicească despre excesul alimentar ce se face la marile praznice, exces pe care Sfinții Părinți îl numesc nebunie a stomacului. Lăcomia pântecelui e pomenită între cele 8 patimi capitale, ea stă înaintea desfrânării pe care o premerge, fiind chiar „maica curviei”. O întreagă literatură filocalică tratează acest subiect, dar noi zâmbim.
Tendința aceasta de care pomeneam, de a subaprecia, chiar de a bagateliza acest păcat, vine și din faptul că este un păcat „ocazional”, păcatul care ne lovește de sărbători. Cu alte cuvinte, nu ne îmbuibăm tot timpul, ci doar din când în când. Chiar dacă patima este „ocazională”, nu trebuie trecută cu vederea. Tocmai atunci ar trebui să ne arătăm dispoziția spre lupta duhovnicească cu nebunia stomacului. Metalul se încearcă în foc, soldatul se încearcă în războaie. Te arăți biruitor atunci când ispita dă târcoale, nu când ești la depărtare de ea. Apoi să ne gândim cum ar suna: „Desfrânez din când în când” sau „Ucid din când în când”.
Lăcomia pântecelui face victime nu numai sufletește, ci și trupește.
În București, mii de oameni ajung, în perioada sărbătorilor, la spital, din cauza exceselor alimentare.
Deși Părinții filocalici sunt destul de reticenți în a lăuda „arta culinară”, să considerăm că este din partea mamei sau soției o dovadă a împlinirii dragostei față de aproapele, un mod plăcut de a-l bucura pe cel drag la vreme de sărbătoare. Dar ce prăznuim de Crăciun, pe cine lăudăm? Pe Pruncul ce se naște sau pântecele? Toți Părinții ce au tratat tema lăcomiei pântecelui ajung la aceeași concluzie: îngreunând stomacul, îngreunăm mintea, o tulburăm. Când după o masă nu te mai poți ruga înseamnă că nu te-ai hrănit cumpătat. Dar tocmai cînd mintea noastră ar trebui să fie la Pruncul Hristos și la trăirea bucuriei sfinte a Nașterii, ne întunecăm mintea.
Există o pildă grăitoare în acest sens.
O tânără familie își botează pruncul și invită la masă, la petrecere, prieteni, colegi, vecini și rude. Afară-i ger cumplit. Încep să apară musafirii. Ei își aruncă, rând pe rând, hainele pe canapea. Gazdele încep să aducă bunătățile și sticlele de băuturi. Un musafir dă drumul muzicii, ca petrecerea să fie adevărată. Cheful e în toi, când unul dintre cei prezenți se întreabă unde-i totuși pruncul, cel sărbătorit, cel ce i-a adunat pe toți împreună. Ei descoperă cu stupoare că pruncul era sufocat sub mormanul de haine de pe canapea.
Așa se pare că facem noi de sărbătoarea Crăciunului și a Anului Nou, Îl sufocăm cu cheful exagerat și îmbuibarea noastră pe Pruncul Hristos, Cel ce ar trebui să fie în centrul atenției noastre. Deși-i mare zi, de sărbătoarea Crăciunului toți aleargă după bucate alese, se ornează salate, se fac cozonaci. Foarte bine, am putea spune. Dar dacă asta ne îndepărtează de slujba Liturghiei, sigur nu-i bine.
Oamenii nu mai iau în seamă lăcomia pântecelui, „păcatul ce ne lovește de sărbători”, spunând, se pare, că alte fapte sunt cu adevărat grave.
Și, astfel, ajungem din păcate la o vorbă mare, dar tristă: „Când ai vicii mari, e mai simplu să crezi că le are toată lumea” (Bisanne de Soleil). Pasionații de acvaristică știu că, dacă vei da de mâncare peștilor mai mult decât le trebuie, vor muri. Dacă s-ar întâmpla și cu oamenii la fel, la fiecare Revelion, populația României ar fi decimată.
Tinerii pe calea întrebărilor, Laurențiu Dumitru
Jurnal Spiritual
