La vânat de oameni

0
119

La vânat de oameni.

De ce se urăsc oamenii? E atât necunoscut şi atâta suferinţă legată de soarta noastră, încât legea de toate zilele ar trebui să fie numai dragostea şi mângâierea.

De ce se chinue oamenii unii pe alţii? N-au loc sub soare?

Nu le ajunge pânza cerului? Sânt atât de grele păcatele ce ne apasă, încât ar trebui să lucrăm până la cea din urmă fărâmă de putere pentru a înlătura urâtul ce ne desparte unii de alţii.
E multă frumuseţe în lume, dar oamenii orbi nu o văd. Înclinarea spre a face rău e atât de puternică, încât pentru a o învinge a fost nevoie de marea dragoste şi jertfa Dumnezeului întrupat. Sunt oameni sinceri şi sunt oameni vicleni. E sfâşietor de trist să vezi cum între oameni, ca şi între popoare, calea înşelăciunii dă pas înainte celor ce o folosesc.
Viaţa ne dă foarte des acest spectacol: omul bun, omul curat este vânatul celui viclean; acesta din urmă nu poate trăi fără pradă. Morala publică aduce laude şi răsplăteşte fapta acestuia, faptă care nu are nici o deosebire faţă de aceea a unui lup fugărind o căprioară pe întinderile albe ale zăpezii.
De ce stau oamenii la pândă şi se vânează unii pe alţii? De ce cred ei că au loc în lume numai atunci când dispare altul? Locul tău, locul darurilor proprii nu ţi-l poate lua nimeni; îl ai odată cu viaţa.

Omul „realist”

Omul „realist” este în genere înclinat să trăiască mai mult prezentul; prezentul care, fără un sens şi o luptă a noastră, nu reprezintă nimic şi care fuge; să-l trăiască prin toate simţurile atât de rafinate de civilizaţia aceasta de care sânt atât de mândri.

A mânca bine, a îndrăgi femei frumoase, a fura şi a exploata pe cei slabi, a dormi lenea unui trup obosit de senzaţii tari, a te închina icoanelor rotunde ale banului devenit în acest fel adevăratul Dumnezeu făcător de minuni, iată expresia unei vieţi pentru care a trudit o lume întreagă de milenii.

Ce va fi mâine nu-l interesează pe acest om; poate să se frângă şi osia cerului! Ce va fi mâine „vom trăi şi vom vedea.” Totul trebuie consumat acum pe calea simţurilor însetate de puternice zguduiri, trebuie îndrumat către totala satisfacţie a pământului uscat şi nerodit din noi.

Gândurile mari, credinţele, dorul unei vieţi mai pure şi mai frumoase sânt ale poeţilor, ale visătorilor; omul „realist” n-are ce face cu ele, nu le caută şi nici nu le cultivă pentru că „nu umblă după himere.”

Acest om îndobitocit de binele material, acest om al prezentului stors de sensuri, acest om îşi duce viaţa numai cu perdelele trase, închis, apăsat, căzut în propria sa întunecime.
Drama începe acolo unde prezenţa sa este activă. El retează elanuri, compromite credinţe, îngenunche frumuseţea şi omoară oamenia. El nu poate suferi altceva dincolo de fiinţa sa înrădăcinată atât de puternic într-un pământ care şi el refuză să-l primească.
Omule mic, omule rău, omule dizolvant, de ce eşti uneori atât de puternic?

Libertăţi şi libertate

De veacuri omul suferă şi luptă pentru libertate: libertatea de cuget, de faptă, libertatea pentru darurile frumuseţii şi ale credinţei.
O zădărnicie cât muntele vieţii. Omul trăieşte mereu, trăieşte dezgustător de plin toate libertăţile făpturii sale căzute; trăieşte libertatea desfrâului, a minciunii, a lenei şi a furtului; libertatea tuturor păcatelor, libertatea care distruge, care schimbă viaţa într-o mlaştină unde cresc numai plante otrăvitoare. Omul nu a înţeles şi nici nu a făcut nimic pentru câştigarea adevăratei libertăţi care este o condiţie absolută a omeniei. Libertatea nu poate fi găsită decât în inima ta; ea este o floare a spiritului. Nu căuta în jurul tău ceea ce ai în tine. Sfarmă piatra ce acoperă aurul.

Libertatea este un dar al lui Dumnezeu.

Libertatea nu poate fi decât interioară, nu poate fi decât dragostea şi creaţia; libertatea este putere deschisă pajiştilor înflorite ale lui Dumnezeu. Când omul apare, omul de conştiinţă şi misiune, apare şi libertatea. În acest caz libertatea nu este ceva formal şi relativ, ci este ceva esenţial şi absolut. Împrejurul omului adevărat, în fapta şi în cugetul său, în simţămintele care îl străbat, libertatea este o cale a vieţii şi a desăvârşirii, este o condiţie a spiritualităţii şi un semn al omului în rosturile sale mari.

Forme ale râsului

Sunt oameni care râd în faţa suferinţei, suferinţa lor sau a altora. Râsul în faţa suferinţei exprimă două naturi, deşi are o singură înfăţişare. Între cei ce râd în faţa încercărilor grele sunt deosebiri esenţiale.
Unii oameni râd în faţa suferinţelor dintr-o nesimţire, dintr-o infirmitate lăuntrică. Ei nu pot să înţeleagă suferinţa; nici nu acceptă, nici nu o înlătură. Aceşti oameni râd pentru că nu văd, pentru că sânt lipsiţi de sensibilitate morală.
Alţii râd că nu au ce să facă, râd că altfel i-ar doborî durerea, râd să înşele, să mângâie propriul lor suflet sau al altora. În cazul acesta, râsul este o terapeutică morală cu mari roade. Cine râde de suferinţa lui şi a altuia, fără ca acest râs să aibă o temelie de adâncă umanitate, adică să fie îndemn, depăşire, leac împotriva răului prezent, este un cinic.

Cinismul este unul dintre cele mai triste peisagii ale sufletului omenesc.

Sunt oameni care din orice situaţie ştiu să scoată la lumină partea comică. Râsul în sine sau judecat din punct de vedere moral nu este condamnat. E un lucru firesc al naturii noastre; are o înrâurire pozitivă asupra vieţii lăuntrice.
Trebuie făcută însă o deosebire care îndeobşte nu este luată în seamă. Sânt oameni care caută să picure cu acidul trufiei lor suferinţa şi îngenuncherile în faţa destinului ale altora. Aici râsul nu mai are un sens creator.

Oamenii se socotesc, în genere, prea deştepţi şi îşi hrănesc trufia din sufletul celor mai adânc încercaţi. Râsul în acest fel trebuie condamnat pentru că are un sens negativ. Este ceea ce numim batjocură.

Şi nimeni nu are dreptul de a se chema om dacă se simte bine pe seama celor mai adânci şi umane dintre stările interioare ale fratelui său. Există totuşi un altfel de râs creator. E vorba de humor. Oamenii care sânt dăruiţi cu acest simţ al humorului sânt dintre cei mai buni. Râsul lor este pozitiv, este luminat. Râsul lor este o formă a dorului nostru de viaţă.

Umorul este blând; batjocura este crudă.

Umorul este uman; râsul batjocoritor este inuman. Inteligenţa este prezentă în umor ca şi în batjocură, dar această însuşire a omului este aici curată, nu este pervertită, drăcească, cum e în cel de-al doilea caz.

Discuţia

Discuţia în contradictoriu e bună numai când o conduce Socrate. Altfel este nerodnică în ceea ce priveşte subiectul şi nenorocită în ceea ce priveşte raporturile dintre oameni. Dialogul are regulele lui pe care nici cei mai buni dintre noi nu le pot respecta integral.
Obişnuit, aceste discuţii pun în lumină o seamă de defecte ale convorbitorilor, ieşite desigur de cele mai multe ori din setea de dominaţie şi din teama de a nu fi înfrânţi; amândouă izvorâte din trufie.
Discuţia în contradictoriu este bună numai când se găsesc oameni care sacrifică toate elementele personale şi care se înţeleg în chip desăvârşit asupra unui lucru: adevărul.

Un duh bun vorbeşte: „îmi plac mai mult mărturisirile.

Discuţiile în care cad fără voia mea, mă fac să sufăr. Descopăr la prietenul meu o slăbiciune sau o ieşire neaşteptată; şi pentru una şi pentru alta mă întristez şi sufăr. Lupt continuu împotriva duşmanului din mine, mă străduesc să-mi scutur rugina sufletului şi e nedemn ca pentru un moment de falsă biruinţă să-mi frâng lumina. De aceea de multe ori cedez cu toată cunoştinţa dreptăţii mele.”

Trufia

În comunităţile omeneşti întâlnim adesea un spectacol dintre cele mai triste. Oamenii mai simţitori, mai curaţi şi mai blânzi sânt de obicei obiectul batjocurii celorlalţi lipsiţi de aceste daruri.
Bunătatea care este strâns legată de dragoste şi puritate, de cele mai multe ori este luată drept prostie. Lipsa de capacitate în a face răul şi a brutaliza este socotită ca o infirmitate morală şi deci obiect de dispreţ.
În om este o ciudată înclinare de a se distra şi exprima trufia pe această cale. Dar nu numai atât. Omul este înclinat adesea să creadă în desăvârşita sa putere: stăpân deplin pe soarta sa şi a semenilor, stăpân neîntrecut şi bun cârmuitor a toate. Este aici sens întors şi tragic al vieţii morale.

Omul cade adesea în mrejele mulţumirii de sine, în înţelesul închipuirii de sine. Trufia se naşte din această stare.

Trufia înseamnă o acordare de credit nefirească faţă de persoana noastră; e un fel de încântare până la autodivinizare. Aparent, trufia este tărie şi superioritate. În fond însă această stare morală este slăbiciune şi decadenţă. Omul trufaş este un om suficient, un om cu orizontul strâmt. Omul trufaş dovedeşte o jalnică sărăcie spirituală; el duce o viaţă de mare platitudine şi întuneric.

Când trufia apare, căile marilor experienţe interioare, legătura cu izvoarele omeniei noastre, puterea de înnoire şi realizare nu mai sunt cu putinţă.

Încrederea în puterile noastre, în însuşirile proprii este absolut necesară unei vieţi rodnice, cu condiţia ca această încredere să nu treacă dincolo de limitele fireşti ale făpturii noastre neîmplinite. Din lipsa de conştiinţă şi discernământ a omului a născut această stare de tristă suferinţă a vieţii morale care se exprimă prin trufie.

Magia minciunii

Oamenii nu pot trăi fără să mintă. Minciuna este o hrană zilnică mai ales pe masa oamenilor „de sus.” Poleită cu nume de inteligenţă, diplomaţie sau alte meşteşuguri, minciuna cheamă, leagă şi desleagă, preface şi mai ales farmecă. Minciuna ascunde totdeauna ceva; minciuna este perdeaua trasă crudelor, dar nu mai puţin frumoaselor adevăruri. Minciuna este prezentă în viaţa noastră nu numai pentru că sânt oamenii mincinoşi, oameni care suflă continuu cuvinte rotunde şi subţiri ca băşicile. Ea este cultivată şi de-o altă categorie, de acea a trufaşilor.

Omului îi place minciuna, îi place să fie minţit.

Spune cuiva un lucru adevărat; spune-i direct tot ce crezi nedemn şi urât din gândul şi fapta sa. Vei culege imediat ura şi dispreţul. Spune-i minciuni plăcute care să-i satisfacă închipuirea de sine, spune-i vorbe goale, dar catifelate şi vei culege sigur dragoste şi preţuirea sa.
Omul acesta civilizat, omul de care sântem atât de mândri, nu vrea să gândească, nu vrea să lupte, nu vrea să renunţe pentru a-şi întări făptura atât de goală şi nenorocită. El umblă acoperit de o strălucire asemănătoare celeia din mlaştinile netulburate. Ah omule, cum îţi mai miroase sufletul de la distanţă!

Omul cinstit supără; supără pentru că sfarmă urâtul din preajma lui şi cutremură casele deprinderilor rele.

Omul cinstit incomodează; pentru că prezenţa lui nu cultivă florile urât mirositoare ale minciunii şi furtişagului. Climatul cinstei este aspru, este tare de nu poate rezista orice făptură cu nume de om. Climatul cinstei cere forţă, cere eroism, cere despicarea lucrurilor până-n estenţa şi sensul lor adevărat. Pieptul plăpând al omului arareori rezistă marilor înălţimi.

Fire întoarsă

Făptura sculptată de mâinile subţiri ale tuturor rătăcirilor, omul cetăţii noastre caută sensuri acolo unde au secat toate luminile. Sensibilitatea sa pentru lucrurile mărunte şi uşurinţa cu care trece peste cele de mare însemnătate ne arată cât de tulburată îi este fiinţa.
Sufletul tău se frânge sub povara durerilor din răscruci, gândul tău aleargă pe căile cerului deschis ca o minune şi oamenii „societăţilor distinse” te săgetează ironic şi te dispreţuiesc că ai călcat regulile etichetei.

Omul cetăţii cunoaşte, respectă şi poartă grijă obositoare tuturor rânduielilor sociale, tuturor moravurilor şi formelor inutile, pentru el „bunele moravuri alătuiesc bunul suprem.

Iată aici o problemă de existenţă: eşti om cât ştii să te porţi în societate, nu cât cuprins lăuntric ai. Câtă durere şi încruntare, câtă tristeţe şi desnădejde trage după sine o greşeală, făcută în felul comun al satului, al convorbirilor sau al ospeţelor. Sufletul se cheltuie năpraznic ca după o pierdere ireparabilă. Furtul, nedreptatea, crima, alungarea bunului Dumnezeu, semănate zilnic în urma paşilor şi bătute adânc în metalul vieţii sânt lucruri de nimic în ochii acestui om. Îşi întoarce privirea rătăcită către forme reci şi gângavul ton al uşuratecului său fel rătăcit şi întors.

Ernest Bernea, Preludii, Îndemn la simplitate, Cel ce urcă muntele, Treptele bucuriei

 

Articole din acelaşi volum aici.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here