La mulţi ani, Tamara Buciuceanu Botez!

0
31
Translate in

Vineri, 10 august 2018, actriţa de teatru, film şi televiziune Tamara Buciuceanu-Botez a împlinit 89 de ani. Pentru rolurile de succes pe care le-a interpretat de-a lungul importantei sale cariere artistice, a fost supranumită „Doamna comediei româneşti”. Despre ea, actorul Horaţiu Mălăele, afirma sec: „Tamara Buciuceanu este o imensă uzină plutitoare pe oceanul artelor atât de dramatice, o minune singulară, născută anume să ne uluiască”.

Interviul cu Tamara Buciuceanu Botez nu a fost unul obişnuit. A fost o poveste. Una plină de energie pozitivă, căldură sufletească, umor şi lecţie de viaţă. Și, cu siguranță, de data aceasta niciunul din prietenii noștri  tineri și foarte tineri,  n-o să ne mai întrebe „Dar ea cine este?”. Pe Tamara o iubesc toți, de la mic la mare. Unii au văzut-o în filme, alții la teatru,  unii doar în „Liceenii” sau în cupletele de revelion. O iubim  pe Tamara Buciuceanu și când ne  spune că nu vrea să dea interviuri. De data aceasta, ne-a și lămurit de ce, iar noi am  lămurit-o ca totuși am vrea să ne povestească despre ea.

Tamara Buciuceanu: Eu nu dau interviuri din principiu. Actorii consacraţi din străinătate nu dau interviuri. Ei consideră că oamenii îi cunosc, îi respectă şi nu e nevoie să vorbească despre ei. E adevărat, e urât să vorbeşti despre tine. De ce să îmi fac publicitate la vârsta mea?

Rep: Pentru că sunteți un exemplu pentru tinerii actori…

Tamara Buciuceanu: Lasă-mă cu exemplu…Nu stau tinerii să se uite la noi, nu există.

Rep: Pe dumneavoastră  vă iubesc tinerii…

Tamara Buciuceanu: Asta e altceva. Pe mine mă cunosc pentru că am fost madam Isoscel. Eu am devenit o legendă pentru tineretul ăsta, cu filmul Liceenii.

Rep: Da, dar le sunteţi dragă şi celor  care n-au crescut cu Liceenii.

Tamara Buciuceanu: No, spune dragă, este atâta dragoste că am să mor îndrăgostită (râde).

După ce am căzut de acord că tinerii o iubesc, am trecut la Sibiu, la Sibiel mai precis. Am aflat cum se pregătea un film şi cum era primit actorul în locul unde ajungea.

Tamara Buciuceanu: Cea mai dragă amintire cu judeţul Sibiul are legătură cu o atmosferă de preţioasă cultură de film – atunci când am filmat „Blestemul pământului, blestemul iubirii”, în regia lui Mircea Mureşan, într-o distribuţie de zile mari. Dacă spun numai Cotescu, domnişoara Crăciunescu, Ion Besoiu, Şerban Ionescu, Leopoldina Bălănuţă, Petrică Gheorghiu, care au făcut roluri extraordinare. Era atâta profesionalism, că îţi era ruşine să greşeşti. Lui Mircea îi plăcea să ştim foarte bine replicile. Toţi eram perfect pregătiţi. Stăteam la hotelul Împăratul Romanilor, la 6 dimineaţa ne trezeam în nişte camere enorme, frumoase, aerisite. Bineînţeles că nu puteam să stăm în ele. Nu aveam timp. La șapte jumătate eram în maşină şi mergeam la Sibiel, unde s-a construit, pentru acest film (n.r. „Blestemul pământului, blestemul iubirii”), o casă, faţada, cu terasă cu tot. Era vorba de casa învăţătorului Herdelea. Eu eram doamna Herdelea, soţia lui Cotescu. Apropo de Cotescu, tot timpul glumea cu mine:

Rep: Ce însemna actorul…

Tamara Buciuceanu: Vă spun lucru ăsta ca să înţelegeţi atmosfera în care trăiam toţi. Eram ca într-o familie. Şi în teatru am reuşit lucru acesta. În orice spectacol jucam, aşa se întâmplă o comunicare între toţi interpreţii, încât devinea totul normal. Fără schisme, şuşoteli sau interese particulare. Liniştiţi ne-am făcut datoria. Am filmat extraodinar de repede şi de frumos. Ce era bucuros la acest Sibiel, era faptul că toţi sătenii de acolo veneau cu plăcinţele, cu palincă, cu slăninuţă, ca să ne bucure. Erau fericiţi că suntem noi acolo. Ce însemna actorul… Păcat să suntem lăsaţi aşa, nu spun chiar de tot, într-o mică penumbră.

Nu ştiu de ce. Eu tot timpul am spus că şi din garda tânără s-au născut actori foarte buni. Cu ocazia asta, iertaţi-mă că trebuie să spun, am un nepot, Mihai Constantin, băiatul lui George Constantin şi al Iuliei Buciuceanu, sora mea, care a fost prima mezzosoprană a Operei Române. Noi am fost cercetaţi de specialiști. Suntem patru generaţii de artişti. Suntem singurii în ţară. E foarte interesant. E precum un microb, se transmite din generaţie în generaţie acest extraordinar lucru pe care l-am simţit de la tata, de la mama, care ne-au alimentat de mici dragostea pentru artă. Asta înseamnă mult. O zi, dacă începe frumos de dimineață, o să fie frumoasă toată.

Tamara Buciuceanu nu poate să vorbească despre profesia sa, fără să amintească importanța pe care a avut-o sprijinul primit de la soțul său, doctorul Botez.

Tamara Buciuceanu: Soțul meu, doctorul Botez, spunea: „Măi, tu nu poți trăi fără să îmi spui în fiecare zi: vai, ce repetiții frumoase am avut, vai, ce bine o să iasă piesa. Viața ta adevărată, a doua, este teatrul. Eu sunt foarte liniștit că pot să mă denumesc prințul tău consort” și era ditamai cercetătorul Academiei Române. E adevărat că și eu am fost o soție și o gospodină bună. Toate s-au rânduit. Există ceva care îți conturează caracterul. Ceva numai din interior, nu se poate altfel. Comunicarea cu exteriorul se face din interior.

Rep: Dar cum vă alimentați interiorul?

Tamara Buciuceanu: Nu știu. Mă gândesc întodeauna la bine. Mie mi-a plăcut să fiu generoasă. Așa se și discută despre mine. La radio, îmi spune cineva: „Aaa, doamna Tamara, o actriță foarte mare, dar și un om extraordinar.” E mare lucru când aud asta. Eu am ajutat copii necăjiți, bolnavi, am ajutat azile, pentru că așa mi-a plăcut. Eu am crescut într-o atmosferă de educație, unde am învățat că trebuie să muncești, ca să ai. Astfel nu se poate.

Rep: Ați simțit că ați sacrificat ceva?

Tamara Buciuceanu: Am sacrificat sănătatea. Până la 81 de ani nu mă durea aproape nimic, după care, încet, încet au început toate să scârțâie. Dar e normal, nu suntem nemuritori. Am mai sacrificat timp, mult timp. Dar mi-a plăcut să fie liniște acasă și să fiu gospodină. Pe timpuri, la TVR 1, aproape un an de zile am dat rețete și au fost foarte bine primite. Curcanul meu era cu totul deosebit. Timp de zece ani am fost și actrița Operetei, câțiva ani la Teatrul Tănase. Sunt fericită pentru au scris câțiva oameni: „iată, o actriță totală”. Am fost foarte mulțumită. Cea mai mare bucurie a unui artist este să îți aduci aminte de el. Nu să îi spui: „Vai, succes, vaai, mă bucur”. Ci să îi zici: „Mi-am adus aminte de tine.” Exact ce au făcut acum Tudor și Oana Giurgiu, care mi-au spus că transmit multă energie și se simt foarte bine cu mine. Apropo de energie. Odată eram în vacanță la Bran. Prietena mea îmi zice: „Vreau să te duc la o mănăstire frumoasă”. M-am dus, și o doamnă înaltă, mai solidă, zice: „Doamna Tamara, pe dumneavoastră eu vă cunosc.” M-am gândit că e basarabeancă, ca mine, avea puțin accent. Îmi dă mâna și amândouă ne zguduim ca și cum eram băgate în priză. Zice: „Vai de mine, cât element pozitiv ai în dumneata. Eu nu pot să îți fac nimic.” Era bioenergetician. Așa am aflat că am multă energie pozitivă.

Tamara Buciuceanu: Trebuie să îi menționez pe cei care vin și cumpără un bilet la teatru, te ascultă și aplaudă. Acest public extraordinar, pe care fiecare actor și-l formează, fără să își dea seama, în timp. Este impresionant să vezi la sfârșitul unui spectacol, când toată lumea aleargă la garderobă, oameni care stau în picioare și aplaudă minute în șir. Ce altă bucurie mai mare poate să aibă un actor? Am premiul publicului de mult. Am și altele pe care dumneavoastră, le știți, nu mai vorbesc despre mine.

Rep: Cum primiți aceste premii?

Tamara Buciuceanu: Mulți mă întreabă dacă am emoții. Nu am înțeles, pentru ce să am emoții? Am un fel de concentrare, nu emoție. Sunt fericită că nu am muncit degeaba. Dacă ești un „i” fără punct sus, nu valorezi. Sunt fericită și mulțumită pentru că îmi dau seama că oamenii, într-adevăr, 64 de ani nu au aplaudat degeaba.

Rep: Vă gândiți la public când sunteți pe scenă?

Tamara Buciuceanu: Niciodată. Nu se poate așa ceva. Sunt persoane care fac asta. Eu niciodată nu știu cine e în sală. Nu mă uit. Îmi văd de treabă liniștită. Am o concentrare foarte bună, de tânără. Nu am avut emoții din astea  să nu poți nici să respiri. Niciodată nu am avut trac. Mă credeți? Emoții am avut, dar nu pentru roluri. Când am fost invitată la Academie pentru premiu, nu mi-a venit să cred. Acolo nu ajunge oricine și nu se dă orice. Am fost foarte încântată, când la sfârșit mi-au dat voie să vorbesc. Acolo nu se dă voie să se vorbească. Domnul academician Berindei și Răzvan Teodorescu mi-au spus: „Vă rog, dacă vreți să spuneți câteva cuvinte”. Am zis: „Sunt româncă, îmi iubesc țara și neamul.” În spatele meu, academicianul Berindei zice: „Bravo, fetițo! Ai spus neamul, asta mi-a plăcut cel mai mult.” Vă gândiți cât valoreză românul adevărat? Eu numai la asta m-am gândit. Și atunci am avut…nu emoții, ci o respirație care mi-a dat o mare bucurie, cum nu am avut-o niciodată.

Noi actorii suntem altfel decât oamenii obișnuiți. Spunea cineva, chiar un doctor: „Voi sunteți schizofrenici fără să vă dați seama. Pentru că voi jucați caractere diferite și suteți altfel în fiecare rol”. Eu am fost cotată ca o actriță de compoziție. Am făcut de toate vârstele și toate genurile. Nu uit de oamenii de la butoane, care așa drăguți erau: „Aaa, vine doamna Tamara, dumneaei imprimă direct. Am avut această ușurință, e de la Dumnezeu. Eu niciodată nu m-am dus încrâncenată, chiar dacă am jucat roluri foarte grele. Gândiți-vă la Dimineața Pierdută, patru ore, atâtea monoloage. Aveam o bucurie când jucam…extraordinară. La film m-am înțeles foarte bine cu toți regizorii. „La Liceenii, copiii m-au ascultat și au ținut la mine foarte mult. De asta, chiar și acum când mă întâlnesc cu tineri pe stradă, mă întreabă: „Ce faceți madam Isoscel?”

Rep: Cum se face la dvs. trecerea de la actorul de teatru, la actorul de film?

Tamara Buciuceanu: Este o diferență mare, pentru că în film trebuie să faci de zece ori o deschidere de ușă. La teatru o faci o dată. Dar să știți că adevărații actori buni de film, tot cei de teatru sunt. Ca ceva să fie modern, trebuie, în primul rând, să fie clasic. Noi am avut profesori de toate felurile: machiaj, corepetitor pentru glas, gimnastică, istoria literaturii universale, istoria artelor, tot ce vreți. Dar învățam, să știți. Copiii de azi vin foarte rar, se uită la ceas, au de făcut un clip, au de făcut nu știu ce, iar școala e pe rândul doi, trei. Nu se poate așa ceva. Dacă te-ai apucat să faci o meserie trebuie să o iei foarte serios, sobru, de la bun început, astfel nu ai rezultate frumoase. Eu de mică știam că vreau să fac actorie. La 7 ani am făcut monologul Îngerașului, pe atunci se numea piesa Irozii.

Rep: Țineți mine toate replicile?

Tamara Buciuceanu: Tot. Dacă mă scoli din somn, știu ce am jucat. Mi-a spus cineva că am o memorie de elefant, și-au găsit și animalul (râde). Profesorul meu, care a fost marele actor Nicolae Bălțățeanu spunea: „Măi fată, tu o să faci carieră”. Și știți cum îmi spunea? „Tu ești comica cu lacrimă”. Ce frumos…

Rep: Și talentul cât contează?

Tamara Buciuceanu: Cât îți dă Dumnezeu. La lucru ăsta nu poți calcula. Îți dai seama în decursul anilor dacă ai fost înțeles, dacă ești apreciat și dacă lumea te recunoaște după ani și ani. Am rămas foarte surprinsă când Republica Moldovă m-a declarat artista poporului. E foarte frumos că și-au adus aminte. Nu au uitat că noi de acolo am plecat. Eu și Stela Popescu. E un gest foarte frumos. Și-au adus măi aminte, după 75 de ani.  Ce vrei mai mult?

Rep: Teatrul schimbă societatea?

Tamara Buciuceanu: Teatrul înseamnă să râzi dacă e nevoie, să plângi dacă ai de ce, dar, mai presus de toate, să gândești. Nu se poate cultură fără asta. Teatrul bun schimbă societatea. Ca să înțelegi teatrul, trebuie să și citești să și simți. Dacă vrei să vezi Shakespeare, e frumos să ai o documentație în sensul ăsta, imediat îți faci altfel gândul.

Rep: Ați refuzat roluri?

Tamara Buciuceanu: Niciodată. În bagajul meu de roluri, care este foarte mare, am înțeles că pentru diversitate și pentru imaginație, trebuie să joc și roluri mici, și potrivite și mari. Am jucat de toate. Sunt persoane care vor să joace numai rolul principal. Nu am avut niciodată orgoliu. Ca să ajungi la rolul principal, trebuie să faci și episodice și din astea scurte. Nu se poate, măi, altfel. Atunci când le aduni formezi un întreg. Mi-a plăcut să pot să fac orice. Până anul trecut am jucat la Teatrul Tănase. Aveam șase minute ale mele. Lumea era bucuroasă, mă aplauda și râdea. Stela Popescu îmi spunea: „ Vezi, măi, că poți să faci și asta”. Arșinel îmi dădea telefon și îmi spunea: Bravo, măi, tu ești ceva…”

Rep: Vă place să vă uitați la filme?

Tamara Buciuceanu: La filme bune, da. La cele „nebune” nu mă uit. Îmi pare rău că televiziunea nu mai e cum a fost. Înainte altfel se făceau filmele. Acum se face mai mult pentru Cannes și Ursul de Aur. Majoritatea băieților, care să știți că sunt talentați, caută succesul rapid. Se poate și asta. Trăim într-o epocă de rapiditate, nu mai avem timp. Dar nu mai avem nici răbdare. Nu se poate fără răbdare. Nu sunt de acord cu foarte multe lucruri, iar dacă îl cunosc pe moderator pot să îi zic: „Mie mi-a plăcut emisiunea, dar fără anumite chestii. ” Mi-am permis, și să știți că nu se supără nimeni. Eu le spun tot timpul cu vorbă bună.

Am avut 16 ani un experiment „Caviar, vodkă și bye-bye” care a mers în toată lumea. Noi eram patru persoane în scenă: eu, Stela, Arșinel și Eugen Cristea. Fiecare făcea ce știa cel mai bine. Era foarte bine. Tot timpul când ne aducem aminte râdem. Erau camere single și dormeam în pat câte doi. Eu, 16 ani am dormit în același pat cu Stela. Știți ce simpatică era treaba? Parcă eram surori. Am făcut km prin aeroport. Nu aș putea să trăiesc în altă țară. Eu mă simt cel mai bine acolo unde am început. Acum îmi doresc numai liniște și sănătate.

Sursa: CapitalCultural, 27 iunie 2016

V-ar mai putea interesa şi:

Radu Gheorghe, la 63 de ani: Actoria nu este o meserie care se învaţă, este un dar dumnezeiesc

Carmen Stănescu şi Damian Crâşmaru: „Actoria este o meserie cu multe taine, misterioasă şi necunoscută“