La bursa adevărului

0
22

La bursa adevărului

Glorioasa noastră democraţie ne-a deprins cu încă o instituţie: Bursa valutelor, a schimburilor de bani, a acţiuni­lor şi investiţiilor de tot felul, toate cu scopul ca cei care au bani mulţi să aibă bani şi mai mulţi. (N-are nici o importanţă dacă cei care au bani puţini vor avea bani şi mai puţini. Ei nu contează!)

Dar iată că evoluţia mentalităţii noastre în căutare de inovaţie şi modernism a scos la iveală încă o semnificaţie a bursei, un tip aparte de bursă, bursa adevărului. Este cea în care se evaluează, se reevaluează, se piaptănă şi se fardează adevărul, astfel ca până la urmă să fie suprimat cu totul.

Ea supune oprobiului public pe cei care cutează să spună adevărul. A spune adevărul a devenit un lucru rău, prac­ticat numai de oameni cinici, lipsiţi de viziuni romantice, care, în loc să se încânte cu generozitate de poveştile lacri­mogene, insistă cu luciditate răutăcioasă să demitizeze pe eroii admiraţiei noastre. (Semnificaţia prăvăliei de vânzare a adevărului, despre care vorbea Anthony de Mello, este o realitate, pe care o simţim zilnic pe pielea noastră şi nu un produs al imaginaţiei.)
Aici, la această bursă, se născocesc poveşti emoţio­nante în care adevărul şi severitatea seriozităţii nu au ce căuta. N-are ce căuta nici copilul din povestirea lui Andersen, care exclamă cu nevinovăţie: „Împăratul e gol!” Nu, astăzi, copiii joacă jocuri războinice la compu­tere, în care păpuşile sinistre pândesc la colţuri, ca să-şi ucidă adversarii. Astfel că împăratul poate hălădui gol, fără grijă, înveşmântat în haine inexistente, admirat de mulţimea care îl aplaudă. Dacă ar spune ceva, bietul copil din poveste ar fi cu siguranţă huiduit. Aşa că să-l lăsăm să-şi omoare în tihnă duşmanii de pe ecranul computerului. Slavă Domnului că există şi aşa ceva, factor de neînlocuit în educaţia omului viitorului, care face parte cu elan din cei ce dispreţuiesc şi neagă binele.
Potenţaţi la puteri infinite sunt şi cei proclamaţi, prin nu ştiu ce procedee misterioase, drept mari personalităţi în diverse domenii: spirituale, politice, culturale etc…. Cu entuziasm şi deosebită bucurie sunt acceptate tămâierile unor pseudosfinţi, probabil ca o reacţie la anii în care sfin­ţenia era interzisă pentru că nu avea vreun rol în lupta de clasă şi de distrugere a duşmanilor burghezo-moşiereşti. E adevărat, odată cu ateismul, religie de stat a perioadei co­muniste, am uitat ceea ce înseamnă cu adevărat credinţa. Ea a devenit o marfă, bine vândută neştiutorilor şi celor care au nevoie de sprijin. Doar că, trebuie subliniat, că nu este un articol de drogherie cu care să-ţi parfumezi înfă­ţişarea cuvioasă. Ea îndepărtează de la adevărata spiritu­alitate, trimiţând pe drumuri primejdioase, populate de pseudominuni şi de profeţii telegenice.

Uităm pe Rilke, cuvintele sale profetice, care încearcă să ne prevină: „Nu ruga pe nimeni să vorbească despre tine, nici măcar dispreţuitor. Şi când trece timpul şi tu vezi că numele tău circulă printre oameni, nu-l lua în seamă… Gândeşte-te: a devenit rău şi dezbară-te de el. Ia altul, ori­care, pentru ca Dumnezeu să te poată chema noaptea. Şi tăinuieşte-l de toţi.”

Ia alt nume, pentru ca numai Dumnezeu să te poată chema… Nimic nu e mai primejdios decât elogiile alto­ra, spunea poetul. „Primejdie clară”, „duşmănia vicleană a gloriei”… Ele ne deformează, distrug puritatea, aspiraţia spre bine… Dar de atunci Rilke s-a demodat…

Odinioară, în munţii de deasupra Sihăstriei mai tră­iau încă vreo două-trei sute de pustnici. Se fereau să fie cunoscuţi, trăiau singuri, anonimi. Se hrăneau cu buru­ieni, fructe de pădure şi mureau neştiuţi, departe de lauda şi admiraţia ostentativă a jurnaliştilor şi mulţimilor în căutare de idoli. Nu, nu am dreptate, nu mureau neştiuţi. Dumnezeu era acolo, cu ei, îi chema noaptea pe nume. Rilke ştia el ce ştia… Nu aveau nevoie de admiratori, de articole superlative prin reviste, nici de emisiuni şi intervi­uri în care să-şi arate telegenia.
Poate mai sunt şi azi. Sfinţenie există şi azi, fără îndoială. Trebuie doar căutată acolo unde se află cu adevărat. Poate că n-ar fi rău ca autorii ditirambilor şi biografiilor roman­ţate, compuse din auzite, să încerce să atle câte ceva des­pre monahii modeşti care au rămas în memoria oamenilor prin asprimea ascezei, prin credinţa adevărată care n-are nevoie de tămâieri, prin dragostea pentru semeni, prin smerenia, prin felul in care se fereau de molima distru­gătoare a slavei deşarte. Care au rămas până la urmă in mănăstirile lor, şi nu s-au lepădat de viaţa monahală. Ar trebui să scrie câte ceva despre viaţa Sfintei Teodora, care a trăit neştiută prin munţii Neamţului, şi a multor altor monahi cuvioşi şi modeşti. Căci sfinţenia, aşa cum spun Sfinţii Părinţi, nu este o şosea lată, pavată cu laude şi te­menele, pentru telcnovele care smulg lacrimi persoanelor romanţioase.

Poate că la bursa adevărurilor ar trebui să crească şi cursul adevărului despre sfinţenie, credinţă adevărată, smerenie, ajutor dat celor în nevoie şi de îndrumare pe drumul aspru şi anevoios al credinţei, care apropie omul de Dumnezeu.

Ce este adevărul? Ne punem oare această întrebare pe care a pus-o odinioară Filat?… Apoi l-a dat pe Iisus pe mâna torţionarilor… Ştim din Evanghelii, unde s-a pus această întrebare, una dintre cele mai teribile întrebări. Nu vom şti niciodată de câte ori s-a mai pus. Nu vom cunoaşte nici răspunsurile, dacă au existat. Afirmaţia că răspunsuri­le sunt elucidante, dând dreptul la pretextul posesiei ade­vărului a dus de multe ori la instaurarea terorii, la arogarea dreptului de a-i asupri pe ceilalţi. Pentru că o ipotetică de­ţinere a adevărului dădea unora dreptul pe care şi-l luau singuri, de a-i obliga pe ceilalţi să li se supună! „Noi deţi­nem adevărul, deci avem dreptul să cerem supunere abso­lută!” De câte ori am auzit noi, cei mai in vârstă, motivarea faptului că se instaurează iadul pe pământ in numele unui adevăr ipotetic, a unui apetit de putere, a unui pseudoadevăr botezat „deţinerea adevărului”? Şi astăzi?

Credeam că sunt vremuri de mult apuse. Nu, nu-i adevărat, apetitul de putere, care se foloseşte de acest pretext, înfloreşte şi astăzi. Împodobit cu lozinci gene­roase, umaniste şi lacrimogene, zise democraţie! Împănat cu afirmarea vocaţiei de binefacere a omenirii, în numele căreia se ucide, se distruge, se spală cu asiduitate creierii. Aceasta este lumea de astăzi, care neagă ororile trecute, înlocuindu-le cu altele! Din nefericire, ar trebui să-l cităm zilnic pe Orwell.

Ce ne rămâne atunci din semnificaţia noţiunii de ade­văr? A adevăratului adevăr, fără să ne jucăm cu cuvintele! Fără îndoială există şi aşa ceva. Există şi un adevăr pentru care se moare, pe care unii şi-l asumă cu riscul vieţii.

Să ne reamintim de „magazinul pentru adevăruri”. Ce ciudată contradicţie, de care ne minunăm: pentru un ade­văr real se suferă, se moare, datorită lui viaţa devine inco­modă, ca în povestirea plină de cruzime a lui Anthony de Mello. Cel care vrea adevărul e privit cu milă, căci „va plăti întâi şi întâi cu pierderea liniştii, a calmului… şi anume pentru tot restul vieţii”. Ne întrebăm ce s-a întâmplat oare mai departe? Plăteşti amar pentru deţinerea adevărului…

În schimb, pseudoadevărurile sunt acceptate cu entu­ziasm, deţinătorii şi propagatorii lor sunt lăudaţi, înălţaţi în rang, numiţi binefăcători ai poporului, patrioţi, politici­eni geniali, şi li se acordă dreptul să-i persecute pe ceilalţi.

La bursa adevărului ar trebui să aibă un curs ridi­cat cuvintele lui Rilkc şi nu povestioarele semidocte care coboară şi deformează semnificaţiile legăturii omului cu Părintele nostru. Ele aduc un prost serviciu căutării, une­ori instinctive, a celor care n-au avut şansa să cunoască mai mult despre credinţă şi viaţă în Domnul.

Poate că „bursa adevărului” ar trebui reorganizată. Deşi, după sute de încercări de acest fel, ea va rămâne să funcţioneze la fel. Adevărul este incomod, nu aduce profituri imediate, nu ajută la dobândirea puterii, a autorităţii, a dreptului de a-i stăpâni pe ceilalţi. Poate ar trebui să ne schimbăm noi? Poate ar trebui să încercăm a ne schimba noi?

Şi ne mai întrebăm, odată cu Dostoievski, dacă, totul fiind raţional, s-ar mai întâmpla ceva pe pământ? N-ar trebui să uităm această poveste, acest simbol al dramei fundamentale a vieţii noastre. Ar trebui să ne-o spunem zilnic, să sperăm că pretutindeni unde ne aflăm trecem pe lângă un asemenea magazin în care ne simţim îndemnaţi să intrăm. Să nu plecăm ca şi cum nimic nu s-ar fi întâm­plat, ca şi cum n-am aflat ce marfă fabuloasă se află pe rafturile lui. Chiar dacă adevărul te costă liniştea, după cum spune povestea, te costă lipsa de griji. Cât de im­portant era pentru Pilat adevărul, pentru a pune această întrebare unui potenţial condamnat? Fraza lui interoga­tivă continuă cu o afirmaţie: „Eu nu găsesc nici o vină la El!…” Şi L-a trimis la moarte… Considerente politice, grija de a potoli spiritele unor supuşi totdeauna gata de a se răzvrăti, indiferenţă, comoditate? De câte ori folo­sim şi noi cuvintele: „îmi spăl mâinile, nu vreau să mă complic, nu vreau să mă pronunţ? Iată preţul cu care ne plătim comoditatea, ca în istorioara de mai sus! La urma urmei, ce este adevărul, de ce să ne batem capul cu ceva despre care habar nu avem, a cărui certitudine nu ne-o garantează gândirea noastră complicată, deformată, încărcată cu fel de fel de pretenţii de subtilitate, de „comme il faut” şi de „politic corect”. Mai există pe lume, în lumea noastră, în lumea de aici desigur, vreo noţiune atât de ambiguă, paralizată de îngrădirea socială care joacă tot­deauna un rol fundamental?
Mai există în lumea noastră o noţiune, aşa ca ade­vărul, pe care fiecare mod de gândire vrea să şi-o însu­şească, să proclame că-i aparţine? Filozofia îl pretinde pentru sine. Pentru aceasta ea face o călătorie care începe sistematic atunci când se pare că s-a ajuns la capătul ei. Când încearcă să găsească o explicaţie fiecărei explica­ţii, căutând să stabilească distanţa faţă de sine, faţă de înţelegerea şi neînţelegerea pe care ne întrebăm cum s-o înţelegem sau să n-o înţelegem, pentru a dobândi înţe­lepciunea la care râvnim, adevărul pe care-l credem în sfârşit atins. Este adevărul tuturor, sau o bucăţică din el, numai al nostru, numai pentru noi?
Se spune că adevărul este chipul nevinovăţiei, pen­tru că datorită lui nu ai nimic de ascuns. Oare cu asta am spus ce era de spus? Putem restrânge acest „tot”, astfel încât el să cuprindă cu adevărat adevărul? Ajungem la un pleonasm cu care încercăm disperaţi să spunem totul. Şi ne scuzăm că-l folosim, motivând că adevărul e vast, că nu-l putem cuprinde în întregime. Reuşim oare? N-avem încotro, acest „tot” este atât de greu de prins în gândi­rea noastră limitată! Nici nu prea pricepem ce înseam­nă această vastitate cu care încercăm să descriem ceea ce de fapt nu se poate descrie. Se ajunge astfel la un apofatism pe care-l coborâm din sfera teologiei la limbajul cotidian. Deci, „adevărul” nu face parte din certitudinile subiective.
Copil fiind, Napoleon refuza să îngenunchieze când era pedepsit la şcoală: „în familia noastră se îngenun­chează numai în faţa lui Dumnezeu”, spunea el. Nu ştiu dacă mai târziu şi-a adus aminte de fraza aceasta. Sau dacă n-a înlocuit-o cu adevărul lui, a ceea ce era pentru el adevăr. Nu ştiu dacă noi ne amintim de fraza aceasta, chiar dacă n-am spus-o în copilărie. Şi ar mai trebui să ne amintim că, aşa cum spune Evanghelia, adevărul ne face liberi. Dincolo de toate întrebările şi răspunsurile pe care încercăm să ni le dăm, dincolo de toate afirmaţiile, defini­ţiile şi reflecţiile noastre, nu trebuie să uităm că adevărul eliberează. Poate că totul e atât de simplu, în ciuda dorin­ţei noastre de a-l complica.

”La bursa adevărului”, de Lidia Stăniloae

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here