”La bursa adevărului”, de Lidia Stăniloae – Indignarea maimuţelor

0
167

”La bursa adevărului”, de Lidia Stăniloae – Indignarea maimuţelor
În metroul din Washington a intrat un bărbat cu o vioară şi vreme de aproape o oră a cântat muzică de Bach. Un singur om s-a oprit pentru o clipă, apoi şi-a adus aminte că întârzie la serviciu şi a plecat repede, după ce i-a aruncat o monedă violonistului. S-a mai oprit un băieţel de doi ani, pe care mama lui l-a tras enervată de mână, fiindcă se grăbea. După trei ore bărbatul cu vioara a plecat. Strânsese 35 de dolari.

Era Joshua Bell, unul dintre cei mai mari violonişti contemporani.

Cântase pe vioara lui, un Stradivarius care preţuieşte două milioane şi jumătate de dolari şi acceptase să participe la acest experiment. Cei care l-au iniţiat nu au vrut să ilustreze neapărat lipsa generală de cultură muzicală, în definitiv nu toată lumea are parte de o asemenea educaţie şi nu e nici un păcat în aceasta. Altul a fost scopul lor şi, trebuie să constatăm cu tristeţe, a reuşit pe deplin…

De curând, la televiziunea engleză, la o emisiune de tipul „Cine ştie câştigă”, o studentă a câştigat premiul cel mare, uluind cu cunoştinţele ei pe organizatori, publicul, telespectatorii…

Ea a fost proclamată în unanimitate drept cea mai inteligentă şi cultivată persoană care a participat vreodată la o asemenea emisiune. Dar iată, când s-a făcut o anchetă în public, răspunsul unanim a fost că prea multe cunoştinţe înseamnă numai aroganţă, produce antipatie, pe scurt, toţi au vorbit-o de rău cât au putut.
E nevoie să spunem mai mult? Ne aflăm în secolul douăzeci şi unu şi ne fălim cu progresul pe care l-a făcut omenirea.

Câte cuceriri ale ştiinţei, ce mentalitate avansată, dezbărată de prejudecăţi!

Nu ne mai putem imagina viaţa fără telefoane mobile, fără computere cu ajutorul cărora comunicăm instantaneu în cele mai depărtate colţuri ale lumii! Aflăm în câteva minute tot ceea ce dorim să ştim, fără a mai pierde timpul cu mormane de cărţi. Medicamente, metode chirurgicale noi, transplanturi care, spunem, salvează viaţa, vieţile! E adevărat, e foarte adevărat. S-au făcut progrese uriaşe, viaţa a devenit mai uşoară… Oare?
Ne donăm pisicile iubite care au decedat de bătrâneţe.

S-ar părea că vom dona şi oameni.

Oare ne-am întrebat vreodată dacă putem dona şi sufletul, cu sentimentele, gândurile, credinţele, tot ce îl alcătuieşte pe om? Putem dona şi dragostea cu care mama îşi priveşte copilul, încrederea cu care acesta întinde mânuţele spre ea? îi putem oare dona pe Bach, pe Shakespeare, pe Eminescu? Singurul răspuns ar fi că de fapt aceştia nu ne mai trebuie. Nimeni nu l-a ascultat pe Joshua Bell cântând Bach în staţia de metrou din Washington pe vioara Stradivarius. Nimeni n-a avut un singur cuvânt de laudă pentru tânăra care-i uluise pe toţi cu cunoştinţele ei.

În schimb, o mulţime imensă de adolescenţi îşi ies din fire atunci când „concertează” câţiva puştani nepieptănaţi şi cu farduri de o palmă pe obraz.

Posturile de televiziune difuzează cu deliciu pozele unui băieţandru gol puşcă, care acum câţiva ani spera să ajungă mare vedetă şi care n-a găsit altă metodă de a se instala iarăşi în atenţia opiniei publice. Sau fotografia unui băieţel de 12 ani cu bebeluşul lui în braţe. împreună cu prietena de aceeaşi vârstă, au hotărât să facă un copil, în speranţa că vor primi de la părinţi mai mulţi bani de buzunar. Fără comentarii! Altfel, unele „spirite liberale” ar putea să ne reproşeze: „fundamentalism”, lipsă de modernitate”, crima de a pune dogmele, credinţa, aspiraţia către onestitate, mai presus decât viaţa sexuală. Şi i ine doreşte să i se pună asemenea ştampilă, definitiv compromiţătoare, pe frunte? Să-l menţionăm, oare pe Orwell?

În Occident, autorităţile sunt alarmate de numărul crescând de copii care se îmbată.

Zac cu duiumul la ieşirea din discoteci, se bălăbănesc pe străzi. De curând, unul a murit din cauza cantităţii de alcool pe care o înghiţise. Părinţii poporului au hotărât speriaţi să interzică vânzarea de băuturi alcoolice la pompele de benzină! Fantastic! Asta zic şi eu eficienţă… Retractez, nu numai în Occident. Nu de mult, pe o bancă dintr-un parc din Cluj a fost găsită o adolescentă zăcând în comă alcoolică. Serbase cu alte colege onomastica unei prietene… Să mai înşirăm cazurile când profesorii sunt pălmuiţi în mijlocul orelor pe care le predau, când adolescenţii împuşcă alţi copii ca să vadă „cum e”, când îşi ucid părinţii cu lovituri de cuţit, când, când, când?…

De curând un adolescent a executat cu arma tatălui său, un inginer înstărit, şaptesprezece elevi din şcoala lui şi apoi s-a împuşcat.

În jurnalul său, descoperit după moarte, scria pe prima pagină o frază murdară la adresa lui Dumnezeu, „Sch…Gott”. într-un liceu de mare tradiţie din Erfurt un elev şi-a executat colegii cu arme foarte eficiente, după care s-a omorât. Pe coridoare, în săli de clasă zăceau cadavrele a şaisprezece elevi şi al unei profesoare. Nu, nici ţara noastră nu e străină de asemenea dovezi de adevărat progres şi evoluţie, cu care „devenim europeni”.

Oare asta să fie Europa culturii, a domului din Kōln, a lui Rilke, Pasteur, Einstein şi Mozart?

Să mai menţionăm ce se întâmplă destul de frecvent în şcoli americane? Şi nu numai acolo. Nu poate lipsi de pe listă elevul moscovit care şi-a înjunghiat profesorul de Geografie, pentru că nu-i dăduse notă destul de mare! Acum înţelegem de ce autorităţile europene cer să se introducă educaţie sexuală încă de la grădiniţă. Copiii trebuie să stea goi, ca să vadă fiecare prin ce se deosebesc între ei. Băieţeii sunt îmbrăcaţi în haine de fetiţă şi invers, ca să priceapă pentru mai târziu, cât e de „bine” că nu există nici o oprelişte între relaţiile homosexuale. Foarte important: să li se dea toate amănuntele în ceea ce înseamnă viaţa sexuală… în Elveţia, câţiva părinţi care au refuzat să-şi mai trimită copiii la şcoală în asemenea condiţii au fost arestaţi. Nu, nu e o glumă, e adevărul adevărat!

Unde rămâne alternativa de a educa tânăra generaţie, şi nu numai pe ea, într-un alt spirit? De a face apel la luciditate, la conştiinţa că suntem fiinţe inteligente, înzestrate cu conştiinţă, că am învăţat de la înaintaşii noştri că există o frână în calea acestei decăderi catastrofale?

Ea se numeşte credinţa în divinitate, aspiraţia spre bunătate, dorinţa de a ajuta pe ceilalţi, pe care ar trebui să-i privim ca pe fraţii noştri. Ar da mai multe roade decât interdicţia de a vinde băuturi alcoolice la pompele de benzină! Şi decât a-i pune pe copii să stea goi unii în faţa altora!
Dar nu, religiozitatea, caracterul integru, generozitatea sunt dovezi de lipsă a spiritului deschis pentru progres, progres sinonim cu deliciul murdăririi a tot ceea ce este sfânt. Un „intelectual de bună calitate”, care a promovat pe la diverse universităţi din Occident, inclusiv America, declară că decernarea titlurilor de doctorat, bunăoară, ar trebui lăsată numai pe seama acelor universităţi.

Ar fi indicat ca în şcolile superioare din România să se acorde doar titlul de absolvenţi universitari.

Fără îndoială are, dintr-un punct de vedere, dreptate. La aglomeraţia de universităţi private, apărute în ultimii ani în ţara noastră, în cele mai neaşteptate urbe şi asta e prea mult. Nu e o apreciere în doi peri a localităţilor respective. Oameni cultivaţi, care au avut un cuvânt de spus în cultura românească nu s-au strâns cu sutele pe metru pătrat doar în capitală şi în alte metropole… Dar uneori ce e prea mult e prea mult şi de asemenea ce e prea puţin e prea puţin.

Şcoala se compune nu numai din cei ce învaţă, ci şi din populaţia didactică, din cei ce îi învaţă.

E un adevăr existent de când lumea. Ca să poţi învăţa pe alţii trebuie mai întâi să ştii tu însuţi ce urmează să-i înveţi! Şi la acest capitol ar fi multe de spus. Din nefericire, nobila meserie de dascăl a devenit pentru unii, destul de numeroşi, o metodă de a-şi rotunji buzunarele. Cazurile sunt de notorietate publică. Oare toate? Absolvenţi universitari care n-au fost niciodată în localităţile unde „au promovat”! Sau, în cel mai bun caz, au trecut scurt pe acolo… Sau, sau, sau… Ne mai miră nivelul unor tineri în mâinile cărora stă viitorul ştiinţific al ţării? Auzim de tot felul de calificări înalte pe la şcoli cu nume cunoscut din Occident, ba chiar de funcţii ocupate pe alocuri. Citim „opere” ale proaspeţilor ştiinţifici şi ne minunăm…

Într-o istorioară auzită de curând, o maimuţă se arată indignată de pretenţia oamenilor de a se trage din neamul lor: „Nu, la noi nu sunt crime, nu sunt mame care îşi ucid pruncii, nu sunt crime, nu este dezmăţ! Oamenii nu se pot trage din noi. Ne jignesc dacă pretind aşa ceva. Au apărut după noi, dar nu se trag din noi… Aşa cum sunt ei, nu se pot trage din noi.”

Are dreptate maimuţa din poveste. Specia ei are dreptul să se simtă ofensată dacă ne afirmăm provenienţa din maimuţă! O, dacă Darwin ar fi ştiut la vremea lui cum stăm cu evoluţia speciilor, cât va progresa omenirea…
N-a ştiut nici el şi nu ştim nici noi. Pentru omul de azi, viitorul pare neinteresant dacă nu se referă la planuri cu rezultat lucrativ. Ca şi cum ne-am afla într-o peşteră din care nu ne imaginăm ce se întâmplă afară, căci sunter înconjuraţi doar de pereţi de stâncă.

Orice transparenţă a dispărut. Am uitat şi trecutul din care am putea să sorbim darul de a goni opacitatea din viaţa noastră, căreia lipsa trecutului îi întăreşte domnia, ceea ce e totuna cu acceptarea unei orbiri din care nu există ieşire.

Şi, totuşi… Uneori se petrec fapte care ne obligă, spre norocul nostru, să ni-l amintim. Iată încă o dovadă că Dumnezeu ne iubeşte: Nu ne lasă să uităm totul. Ne îndreptează cu statornicie spre ceea ce ar fi trebuit să ştim, va trebui să ştim totdeauna. Mai degrabă să reconstituim, să aflăm din nou… Totul e să dorim să începem să dorim a cunoaşte adevărul, un adevăr dincolo de falsul miez al realităţii, al unei realităţi numită cu superficialitate realitate. Să începem a preţui fapte care au fost reale, care au dat o anume faţă lumii, oricât ne-am strădui noi să le negăm.

Alte articole aici.

”La bursa adevărului”, de Lidia Stăniloae

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here