Justificarea creştin – orientală a artei

icoanaUnul dintre argumentele iconoclaştilor, încorporat în definiţia Sinodului iconoclast ţinut la Constantinopol în 754 şi combătut la cel de-al Şaptelea Sinod Ecumenic, ţinut la Niceea în 787, a fost acesta: „Nu există nici o rugăciune de consacrare a ei [icoana] pentru a o transpune din starea comună în starea sacră. În schimb, ea rămâne obişnuită şi lipsită de valoare, aşa cum a făcut-o pictorul.”

Respingerea ortodoxă a acestui fapt este interesantă: ea pur şi simplu admite faptul, dar nu găseşte în el nici o problemă. Nu numai că icoanele sunt făcute şi venerate fără a fi sfinţite, după cum se întâmplă cu semnul crucii (care este făcut pur şi simplu în aer sau pe frunte) şi cu vasele folosite la Liturghie (care atunci nu erau nici ele sfinţite). Ceea ce face artistul este vrednic de venerare, nu este ceva „obişnuit sau lipsit de valoare”, ce trebuie binecuvântat. Deşi, de-a lungul timpului s-a dezvoltat, într-adevar, o formă a binecuvântării icoanelor, acest răspuns al celui de-a Şaptelea Sinod Ecumenic pare important. Artistul, conturând un chip al lui Hristos, al Maicii Domnului sau al sfinţilor, realizează ceva sfânt. În acest caz, creaţia artistică se află deja pe tărâmul sacrului, şi deci nu trebuie transpusă în acest tărâm. O icoană este sfântă deoarece a fost făcută să înfăţişeze pe cineva care este sfânt; nu este sfântă pentru că a fost sfinţită. Munca artistului este în sine o activitate sacră, o muncă sacră.

Dacă privim la apărarea Sfântului Damaschin pe care o face chipurilor divine, vedem că el răspunde unor obiecţii foarte asemănătoare cu venerarea icoanelor. Iconoclaştii par să fi obiectat faţă de o astfel de venerare pe temeiul că icoanele sunt doar bucăţi de lemn (sau mozaic, pictură sau orice altceva). Icoanele sunt doar materie. Iarăşi reacţia ortodoxă constă din a concede punctul de vedere – icoanele sunt doar materie -, dar a refuza să îl accepte ca pe o obiecţie. Sfântul Ioan spune: „Eu nu venerez materia, eu venerez pe creatorul materiei, care din cauza mea a devenit materie şi a consimţit să trăiască în materie şi prin materie a lucrat mântuirea mea, şi nu voi înceta să venerez materia prin care s-a lucrat mântuirea mea.”

Icoana este materială, dar nu există vreo obiecţie faţă de venerarea ei, întrucât Dumnezeu a creat materia (Sfântul Ioan continuă prin a-şi acuza oponenţii de maniheism) şi chiar mai mult, deoarece, prin întrupare, Dumnezeu a devenit materie. Pentru Sfântul Ioan, justificarea fundamentală a venerării icoanelor o reprezintă întruparea. Aceasta înseamnă că, deşi venerarea icoanelor este înţeleasă ca fiind venerarea celor zugrăviţi în icoane (căci „onoarea adusă chipului trece la arhetip”, după cum afirmă și mult citatul pasaj din Sfântul Vasile cel Mare), aceasta nu înseamnă că trebuie minimalizată materialitatea icoanei. Dimpotrivă, materialitatea icoanei – „faptul de a fi un lucru”, ca să spunem aşa – este accentuată. Icoana evocă valoarea materiei stabi-ută prin crearea sa şi revelată în întrupare.

Chiar în inima apărării teologice făcute de Sfântul Ioan sfinte-or chipuri stă înţelegerea a ceea implică o imagine sau o icoană^ Atat în primul, cât şi în al treilea tratat, Sfântul Ioan stăruie asupra semnificaţiei noţiunii de imagine. Gândurile sale sunt cel mai bine dezvoltate în cel de-al treilea tratat. Acolo, el defineşte imaginea Ca „o asemănare şi paradigmă şi urmă a ceva, arătând prin sine ceea ce este zugrăvit”, şi el spune că fiecare imagine „relevă şi arată ceva ce este ascuns”.

Apoi el face o listă a diferitelor tipuri de imagini.  Mai întâi este o imagine naturală: exemplul pe care îl dă este modul în care cea de-a doua Persoană a Sfintei Treimi, Fiul, este imaginea Tatălui, iar Sfântul Duh este imaginea Fiului. Astfel, noţiunea de imagine îşi află rădăcinile înapoi, în Principiul Divin necreat. Relaţiile dintre Persoanele Sfintei Treimi sunt relaţii în care fiecare dintre Ele Se arată în cealaltă, ca o imagine.

În al doilea rând, există următoarele idei: formele platonice existente în mintea lui Dumnezeu sunt modelele fiecărui lucru care a ajuns la existenţă, ca rezultat al voinţei lui Dumnezeu. Totuşi, acest platonism a fost modificat prin faptul că Sfântul Ioan vede acest al doilea tip de imagine ca ideea lui Dumnezeu despre ceea ce va să fie. Cu alte cuvinte, se află sub pecetea temporalită-ţii şi astfel ea este identificată în mod firesc cu voinţa eternă a lui Dumnezeu, ce predetermină toate. Aceste „imagini şi paradigme” în Dumnezeu sunt ceea ce Sfântul Dionisie Areopagitul numeşte prohorismoi, predeterminări.  Tot ceea ce există, tot ceea ce se întâmplă, este – într-un fel – oglindit în voinţa lui Dumnezeu.

Cel de-al treilea tip de imagine este persoana umană, care este creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (Facerea 1, 26). Sfântul Ioan explică modul cum persoana umană este după chipul lui Dumnezeu, într-un mod destul de neobişnuit. Ca minte, raţiune şi spirit (nous, logos, pneuma), el reflectă Trinitatea Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh. Această idee apare la Sfântul Gngo-rie Teologul şi a fost utilizată de Sfântul Maxim Mărturisitorul, pe care Sfântul Ioan îl oglindeşte aici. Persoana umană se aseamănă lui Dumnezeu şi pentru că este liberă sau independenta, Ş pentru că stăpâneşte creaţia.

Un al patrulea tip de imagine se găseşte în conturul, formele, tipurile folosite de Scriptură pentru a descrie pe Dumnezeu Cel nevăzut şi pe nevăzuţii îngeri, ceva în care Sfântul Ioan recunoaşte tributul datorat Sfântului Dionisie Areopagitul.

Un al cincilea tip de imagine îl constituie tipurile şi reprezentările lucrurilor ce vor fi. De exemplu, rugul aprins (cf. Ieşirea 3.2 şi urm.) şi lâna lui Ghedeon (cf. Judecători 6, 36 şi urm.), ambele sunt văzute ca simboluri ale Fecioarei Măria şi, în particular, ale zămislirii sale feciorelnice.

Cel de-al şasea şi ultimul tip de imagine este cel care trezeşte amintirea unor evenimente sau persoane din trecut. Există două genuri ale acestui al şaselea tip de imagine: relatări scrise în cărţi şi acele imagini percepute prin simţul vederii, icoanele sau imaginile faţă de care obiectau iconoclaştii. Sfântul Ioan extrage acest exemplu din Vechiul Testament, astfel dovedindu-se mai abil decât iconoclaştii, care ei înşişi apelaseră la Vechiul Testament şi la cea de-a doua poruncă. Ceea ce este important în expunerea semnificaţiei imaginii la Sfântul Ioan Damaschin este faptul că tipul de imagine pe care el o apără este doar o foarte mică parte din întregul spectru al semnificaţiilor teologice ale imaginii. Există imagini în Principiul Divin; imaginile sunt incluse şi în providenţa iubitoare a lui Dumnezeu; omul care, ca microcosmos, reflectă în sine cosmosul creat, este după chipul lui Dumnezeu; imaginile sunt create pentru a face cunoscută lumii vizibile lumea nevăzută; imaginile mediază între Vechiul Legământ şi Noul Legământ, întrucât imaginile celui Vechi se împlinesc în cel Nou, şi imaginile sunt utilizate pentru a trezi amintirea omului. Imaginile mediază; jmaginile aduc în relaţie un lucru cu altul; imaginile conferă înţe-les. Şi ele fac aceasta deoarece aşa stau lucrurile; aşa a făcut Dumnezeu lumea. Totul relaţionează şi se interconectează, iar imagini-e relevă această relaţie şi interconectare. Când artistul creează o imagine sau o icoană, el contribuie unitatea simfonică a lumii sau a cosmosului în toate sensuri-, ^sale: lumea care îmbrăţişează nevăzutul cu văzutul; lumea ca-îmbrăţişează materialul cu spiritualul; lumea care se reflectă Calitatea interioară a fiinţei umane; lumea care se mişcă de la creaţie la desăvârşire, prin taina pascală a lui Hristos; lumea care este comuniunea sfinţilor atât a Vechiului, cât şi a Noului Testament. In icoana sau imaginea pe care o creează, artistul reflectă, dar şi reconstituie armonia ce sălăşluieşte în inima lucrurilor. Artistul reflectă, deoarece el nu face ceva imaginar, ci ne ajută să vedem ceva real. Şi el reconstituie, căci icoana ne atrage în această armonie şi, fiind privită şi venerată, icoana extinde acea armonie şi la cei sensibili faţă de ea.

Cu siguranţă, există numeroase aspecte ce ar putea fi dezvoltate aici. Se poate reflecta la modul în care icoanele nu numai că descriu evenimente trecute, ci descriu acele evenimente trecute care sunt celebrate la Liturghie — evenimentele conectate cel mai clar cu stabilirea sau restabilirea armoniei, a cosmosului, creat de Dumnezeu. Dar cel mai important aspect pe care vreau să-l subliniez este acesta: o icoană nu are valoare prin sine; noi nu o înţelegem doar prin înţelegerea a ceea ce înfăţişează şi a modului cum o manifestă. În schimb, noi putem înţelege pe deplin o icoană doar văzând-o ca făcând parte dintr-o lume iconică, o lume a cărei armonie simfonică este stabilită şi exprimată în feluritele relaţii şi reflecţii ce leagă toate împreună.

Cum să trăim Ortodoxia astăzi, Ortodoxia şi arta, Dr. Andrew Lourth

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here