Loreta Popa
Cum poţi numi altfel decât har efervescenţa cu care se certifică vocaţia? E uşor să arăţi cu degetul raza unei stele de primă mărime care-şi face loc printre nori, dar unele stele nu au nevoie de creditul acesta ca să iasă în evidenţă. Aşa îl văd, îl simt şi-l aud pe Jul Baldovin, care-şi deapănă povestea pe corzile chitarei lui într-un stil doar al lui, aş putea spune. Are o strălucire care te trage de mânecă, nu ai cum să nu-l remarci.
Notele muzicale îţi dezvăluie, ţie, cel care vii la spectacolele lui, tot ceea ce cuvintele poate nu reuşesc să o facă pe deplin. Jul Baldovin intră pe scenă fără multe vorbe şi lasă muzica să-l învăluie într-o aură specială, de modestie.
Transmite emoţie ca nimeni altul, pare a spune de fiecare dată “Îmi iubesc muzica şi vreau ca iubirea mea să te atingă şi pe tine, cel care acum asculţi!”
Jul este un fel de tămăduitor de suflete, pentru că nu oricine poate face asta.
Tehnica lui Jul se numeşte fingerstyle şi constă în ciupirea simultană a mai multor corzi, cântând trei lucruri în acelaşi timp: basul, suportul armonic şi linia melodică. Puterea lui stă în spirit, reuşind să te determine să arzi cu intensitate, muzica lui te întoarce pe dos şi te readuce la starea iniţială, te face să-ţi doreşti să visezi şi să vrei să atingi neatinsul. Are o finețe instrumentală și o maturitate artistică incredibile, a învățat să distingă între faima superficială și impresiile durabile.
Aici cred că este meritul unui mare artist, să poată să-ți creeze această stare de bine, specială, iar ea să dureze în timp. În aprilie anul acesta Jul Baldovin a lansat albumul “Acasă”, imprimat în perioada martie 2010 – septembrie 2011, cu participarea artiştilor Gelu Ionescu, Elena Pavel, Marius Baţu, Alina Horez şi Nicu Paţoi, având ca partener media Radio3net, coproducător al albumului fiind e-Media. “Acasă” îl aşază pe Jul acolo unde munca şi talentul, dar şi vocaţia îl recomandă. În prim-plan.
Iulian Baldovin, sau Jul, cum îi spun prietenii, s-a născut la 6 iulie 1979 la Iaşi şi cântă la chitară de la 13 ani.
Jul Baldovin şi-a început cariera muzicală în 1992, ca instrumentist sau backing vocal în diferite proiecte, având colaborări cu artişti precum Ovidiu Mihăilescu, Cătălina Beţa, Sorin Minghiat, Maria Gheorghiu, Dinu Olăraşu, Berti Barbera şi Nicu Paţoi.
În prezent, colaborează cu Mircea Vintilă, fiind şi component al trupei Brambura, şi are în derulare alte două proiecte: “Old Stories” – blues (cu Gelu Ionescu şi Elena Pavel) şi Fingerstyle (acoustic instrumental). În 1996 a înfiinţat grupul Cristal, alături de George Baldovin şi Ovidiu Maxim, cu care a participat la primul festival concurs, obţinând Premiul Special al Juriului.
Din 2005 cântă alături de George Baldovin. Cei doi au participat sub numele „Baldwin brothers” la festivaluri-concurs din ţară şi la festivaluri internaţionale în Slovenia, Austria, Italia sau Croaţia.
Ne-am cunoscut la un concurs pentru elevi numit “Folk fără vârstă”.
Atunci am văzut o sală întreagă redusă pur şi simplu la tăcere datorită felului în care Jul Baldovin atingea corzile chitarei sale. Cei care rezonează la aceleaşi vibraţii, sau cei care se asemănă, se adună, astfel încât admiraţia şi respectul pentru artistul şi omul Jul Baldovin au pus bazele unei prietenii fără echivoc.
Am aflat atunci că despre acest stil de a atinge chitara Jul Baldovin ştia de la un bun prieten, muzician în Italia, Mitică Nicora. „De la el am învăţat că poţi face mai mult cu un instrument decât dacă îl foloseşti în mod normal. Ai posibilităţi nenumărate de a te exprima. Tot ascultând şi dezvoltând cultura aceasta, am încercat-o şi eu.
Cam de prin 2006. În felul lui, acest gen muzical este spectaculos, pentru că necesită o atenţie mai mare. Eşti forţat să faci mai multe instrumente dintr-unul singur pentru a suplini anumite lipsuri. De fapt, aşa a şi apărut. Nu mereu există posibilitatea de a cânta alături de o percuţie şi cu un bas. Automat s-a dezvoltat această tehnică ce suplineşte aceste lipsuri. Tocmai din acest motiv pare spectaculos”, îmi spunea atunci Jul Baldovin, iar un răspuns mai clar nu cred că se putea.
Dar despre toate acestea vă invit să citiţi în interviul pe care chitaristul Jul Baldovin l-a acordat revistei noastre.
Jul, te-ai născut la Iaşi, într-o zonă recunoscută pentru spiritualitatea sa. Ce înseamnă credinţa pentru tine?
Da, aşa este. Pentru mine, credinţa înseamnă o stare de spirit, o energie pozitivă şi puterea de a răzbate prin viaţă.
Pentru că am început discuţia vorbind despre copilărie, care este prima amintire care-ţi vine în minte acum, legată de acea perioadă?
Cred că au fost mai multe momente frumoase, dar îmi aduc aminte de ierni friguroase petrecute la gura sobei, alături de bunica mea care îmi citea poveşti.
Ce sfat de la părinţii tăi a rămas adânc întipărit în mintea şi sufletul tău?
Să rămân modest, cinstit şi să nu uit că prin muncă o să obţin tot ce mi-am propus.
Prin natura profesiei tale, participi des la festivaluri, iei mereu pulsul pamântului românesc, poţi simţi schimbările altfel decât noi, ceilalţi. De ce crezi ca s-a cam pierdut la noi obiceiul de a merge la biserica duminica?
Obiceiurile s-au pierdut odată cu superficialitatea zilelor noastre. Generaţiile prezente şi cele ce vor urma au alte preocupări decât să-şi dedice o parte a ceea ce sunt spiritualităţii, iar apoi din cauza bătrânilor. De ce? Că încep să nu mai existe (cel puţin cei care ne educau).
Cânţi de 21 de ani, ai aproape de suflet oameni frumoşi, pe care îi ajuţi la nevoie şi te ajută. Care este liantul ce vă leagă?
Corectitudinea în primul rând, iar apoi curăţenia umană. Nu e foarte uşor să dai la o parte straturi întregi de cuvinte fără rost, pentru a rămâne ceea ce eşti cu adevărat, de faţă cu nişte oameni, iar acei oameni să accepte ceea ce eşti. Aceasta cred că poate fi fundaţia unor prietenii adevărate. Totuşi, paradoxal, fiind sincer mai mult pierzi decât câştigi, aşa încât oamenii stau ascunşi, nu sunt la vedere.
Ce contează cu adevărat pentru artistul care eşti?
Sinceritatea actului artistic. Oamenii zilelor noastre uită acest aspect, într-o goană continuă după notorietatea a ceea ce nu sunt. Trebuie să-ţi asumi ceea ce eşti, cu riscul de a parcurge un drum lung şi anevoios. Apoi contează răbdarea. Nu întotdeauna scurtăturile te duc unde ţi-ai propus, iar de cele mai multe ori duc cu mult mai departe.
Când ai ales acest drum al muzicii ai fost încurajat sau nu? Poţi trăi fără să cânţi?
Am făcut totul de unul singur. Mi-am dorit foarte mult să cânt, mai ales profesionist, iar după 21 de ani de muncă în acest domeniu pot spune că sunt la începutul drumului de muzician profesionist. Nici nu am avut timp să-mi dau seama cum muzica şi chitara au devenit parte a ceea ce sunt, dar sunt convins că fără ele n-aş putea trăi.
Există o genă a talentului sau crezi că este vorba pur şi simplu de un har pe care-l primeşti de Sus?
Cred că ambele sunt valabile. Dacă ai parte de părinţi artişti (cum a fost cazul meu), primeşti o parte din gena lor, împreună cu harul primit de la Dumnezeu atunci când te naşti.
Eşti un om, un bărbat, un artist, un tată pe care îl admir de multă vreme pentru tăria, bucuria, candoarea şi pasiunea cu care te implici în tot ceea ce faci. Ai ceea ce se cheamă coloană vertebrală. Totuşi, ca oricare dintre noi, presupun că ai avut momentele tale grele în viaţă. Ce te-a ajutat să te ridici din nou, să renaşti din propria cenuşă?
Oamenii cu putere renasc de mai multe ori într-o viaţă de om. Înveţi din fiecare zi trăită câte ceva. Întrebarea e „Avem ochii deschişi, aşa încât să vedem ce e bine sau ce e rău?” Apoi, viaţa trebuie trăită frumos, recunoscător fiind pentru tot ce ai, familie, copii, părinţi… Fericit că dispui de sănătatea necesară să poţi trece de momentele dificile din viaţă.
Pentru muzicieni, fiecare spectacol e mereu altfel, fiindcă în sală vin oameni care-i văd pentru prima oară cântând. Dă muzicianul ceva celor care vin să-l asculte sau ia ceva de la aceştia?
Artistul dă mai mult pentru că a muncit să ajungă unde este, dar între om şi artist se creează un pod cu două sensuri, egal, în ceea ce priveşte dedicaţia şi comunicarea acestora. O explicaţie logică ar fi frecvenţa pe care se comunică. Dacă ştii să transmiţi trebuie să fie şi cineva care percepe. Astfel încât, nu e un schimb inegal deloc, sunt doar două poziţii diferite. Fiecare spectacol este o premieră…
Cum ai descrie într-un cuvânt viata de muzician?
Oxigen.
Ai cântat alături de prieteni din lumea folk-ului. Care îţi este mai aproape?
Am cântat cu Ovidiu Mihăilescu, Maria Gheorghiu, Dinu Olăraşu, Sorin Minghiat şi mă bucur de fiecare dată când sunt pe scenă alături de ei, pentru că îmi place să-mi fac treaba acolo. Sunt fericit să ofer spectatorilor ceea ce cred ei că ar vrea să audă. Ca stare de spirit, ca senzaţie de moment, este ceva care mă încarcă la maximum. Îmi încarcă bateriile, este o hrană spirituală.
Din aceste experimente fiecare primeşte ce are nevoie. Este interesant să observi ce vrea omul să transmită. De departe, preferatul meu este Mircea Vintilă. El este mult mai tânăr decât o să fiu eu vreodată… Este un om tânăr în abordare, în stil muzical, în absolut tot. Modern, acceptă orice, nu ceartă pe nimeni. Este maleabil, este important pentru cineva cu istoria lui. E uşor de lucrat cu el.
Am remarcat de multe ori zâmbetul tău când eşti pe scenă, şi nu numai eu. Este ceva ce se întâmplă, pur şi simplu, pentru că te simţi acasă acolo. Mă înşel?
Nu. Câteodată zâmbesc atunci când, pe scenă fiind, apar evenimente neprevăzute. Cu atât mai mult cu cât mă înţeleg cu partenerul pe scenă, iar ce are loc pe nepregătite ne face să zâmbim. Zâmbesc pe scenă şi când cânt, pentru că fingerstyle este un gen pe care îl iubesc la nebunie. Îmi pare rău că am pierdut atâţia ani, poate că era altceva dacă aş fi început mai devreme, dar abia acum cred că începe să prindă culoare şi sunt în plină acaparare de cunoştinţe. La noi, nimeni nu mai cântă astfel.
Pot să amintesc de Paulo Sereno, profesor la Conservatorul din Parma, Tommy Emanuel sau Don Ross, de la care de altfel am şi piesa «Dracula and friends», şi mă bucur că am posibilitatea să am piese de acest gen. I-am cerut acordul să-i cânt piesele, în mod special.
Zâmbesc pe scenă, da, dar nu este ceva impus ca să arăt bine. Simt că m-am născut pentru asta. Sunt un om dedicat acestui lucru şi-l voi face până în ultima zi a vieţii mele. De aceea mă şi bucur. Ma stimulează, îmi place să arăt că pot mai mult decât în mod normal.
Simţi că Jul Baldovin şi-a găsit locul?
Acum da. Sunt împlinit pe toate planurile, mai ales pe cel al familiei, unde mă bucur de susţinerea şi de încrederea necesară în ceea ce sunt ca artist.
Crezi că poporul român poate contribui la creşterea spiritualităţii europene, valorile creştine pe care le avem pot ajuta la sănătatea familiei europene?
România ar trebui să ajute la creşterea şi renaşterea propriei spiritualităţi. Românii ar trebui să creadă, pentru a putea fi mai apoi mesageri ai credinţei noastre oriunde în lume.
Ce înseamnă pământul românesc pentru Jul Baldovin?
Locul unde trăiesc, locul pe care nu l-am părăsit deşi am fost în faţa multor tentaţii, şi locul cu care m-am mândrit oriunde am fost. Nu întâmplător titlul albumului meu audio apărut de curând este „Acasă“.
Jurnal Spiritual
