Ajută-te singur: Arta ceramică în Anglia. Josiah Wedgwood – un erou industrial

0
255
wedgwoodPentru a păstra autenticitatea mesajului, a fost păstrat limbajul din perioada interbelică, atunci când cartea a fost tradusă și publicată la noi.

Cariera lui Josiah Wedgwood, căruia Anglia îi datoreşte întemeierea manufacturilor de olărie din Straffordshire, ne dă o altă pildă izbitoare a însemnătăţii pe care o ţară trebue s-o dea îndemnului oamenilor destoinici de a se îndeletnici, cu toată energia, cu cultivarea artelor.

Anglia se găsea încă, la mijlocul secolului trecut, în urma tuturor naţiunilor europene de mâna întâia, în ce priveşte îndemânarea industrială. Poziţia ei geografică o excludea, ca să zicem aşa, de la orice participare regulată la marile mişcări care se înfăptuiau atunci în Italia, în Franţa şi în Germania.

Cele dintâi două olării care se întemeiară în Anglia fură ale unor exilaţi olandezi care, fugând de persecuţia religioasă ce bântuia prin secolul al 16-lea Ţările de jos, veniră şi se aşezară la Norwich, unde începură să fabrice pietre pentru pavaje şi olării pictate.

img_1853_2

După câtva timp, în 1688, doi fraţi, numiţi Elers, veniră din Nuremberg şi se statorniciră la Straffordshire.

Acolo fabricară în cea mai mare taină. Mai apoi îşi strămutară aşezarea la Chelsea, aproape de Londra şi se mărginiră aproape numai la fabricarea olăriilor de ornament.

Cât despre fabricarea olărlei obişnuite, abia se poate spune că exista pe atunci în Anglia. Se importau cantităţi mari din străinătate, mai ales din Delft din Olanda. Cât despre porţelan, se aducea mai ales din China şi se vindea, fireşte, cu preţuri foarte ridicate.

Niciun fel de porţelan tare nu se făcuse încă în Anglia. Olăriile care se fabricau în Straffordshire erau de tot grosolane. Ele erau vândute chiar de către lucrători, de către femeile şi copiii lor, sau de către vânzători ambulanţi, care umblau purtându-şi în spinare toată dugheana.

Josiah Wedgwood schimbă totul, şi, prin îndemânare şi devotare o vieaţă întreagă la această lucrare, reuşi să statornicească pe temelii tari, arta ceramică în Anglia.

madeinuk-megamenu-2

Wedgwood era unul din acel muncitori neobosiţi care ies, din vreme în vreme din straturile de jos.

Prin energia caracterului lor, nu numai că izbutesc să insufle clasei lucrătoare obişnuinţe de hărnicie, ci, prin pilda de muncă şi stăruinţă ce dau, exercită în toate direcţiile o înrâurire covârşitoare asupra activităţii publice şi contribuesc nespus de mult să dea caracterului naţional o înfăţişare deosebită.

Era cel mai tânăr dintr-o familie de treisprezece copii. Bunicul şi străbunicul lui fuseseră olari, ca şi tatăl lui, care muri, lăsându-l orfan de mic. La unsprezece ani începu să lucreze într-o fabrică îndrumată de fratele său mai mare. Poate că ar fi rămas toată viaţa lucrător, dacă n-ar fi fost prins de-un vărsat greu, de pe urma căruia se puse cu anevoie pe picioare.

Piciorul drept i se umflă şi, după puţin, îi fu amputat. În timpul boalei, se dădu cetirei şi gândirii, cercetând în fel şi chip diferitele moduri în care şi-ar putea câştiga viaţa ca olar, acum când lipsa piciorului îl împiedica să lucreze la furnal. După ce se însănătoşi, se puse să fabrice, din pământ ars, o mulţime de articole de fantezie, mânere de cuţite, cutii şi alte ciudate obiecte de întrebuinţare casnică.

Se întovărăşi cu câţiva lucrători, dar nu prea propăşi, până în clipa când, în 1759, se statornici pe socoteala sa într-o mică magherniţă la Burselm. Acolo, fabrică mânere de cuţite, farfurii având pe margini pepeni şi frunze verzi, precum și alte mărunţişuri, ocupându-se totodată, în ceasuri de răgaz, să capete câteva cunoștințe practice de chimie, ca să-și poată îmbunătăți calitatea produselor sale, în ce priveşte culoarea, luciul și tăria.

Izbânda îi încoronă sforţările şi, puţin câte puţin, afacerile îi prosperară.

Cercetător amănunţit şi observltor exact, el băgă de seamă că un anumit pământ care conţinea siliciu şi care era negru înainte de a fi ars, devenea alb când era pus la căldura cuptorului.

Această observaţiune şi cugetările care urmară, îi dădură ideea să pună siliciu în amestecul de pământ pentru olării, şi îl făcură să descopere că acest amestec se face alb, când este ars; aşa că nu avea decât să acopere aceste olării cu o scoarţă sticloasă de smalţ transparent, ca să capete unul din cele mai însemnate produse ale acestei arte, acela care sub numele de faianţă engleză trebuia să cucerească în scurtă vreme cea mai înaltă valoare comercială şi să ajungă un obiect de utilitate universală.

Wedgwood putu în curând să-şi întindă cercul operaţiunilor sale, să tocmească lucrători îndemânateci, şi să închirieze ateliere noi, unde se puse să fabrice în mare, faianţa albă mai întâi şi apoi acea faianţă de culoarea cafelei cu lapte, care câştigă repede o mare celebritate.

Perfecţionarea artei ceramice deveni patima sa, căreia se dădu cu un zel mereu nebiruit.

De altfel, în orice întreprindere, el lucra din toate puterile, cu hotărârea nestrămutată de a ajunge la desăvârşire. Wedgood putu curând să-şi întrebuinţeze banii în urmărirea acestei ţinte.

Căută deci tovărăşia savanţilor, a artiştilor şi a erudiţilor-, și reuși să culeagă de la fiecare, preţioase lămuriri. Căpătă proteguirea unor persoane sus puse și cu trecere, – și trebuia s-o capete, căci spiritul cu adevărat desinteresat cu care lucra nu putea să nu-i atragă protecţia tuturor prietenilor progresului.

El făcu pentru regina Charlotte cel întâi serviciu de masă regal, ieşit dintr-o fabrică engleză, de unde veni numele de faianța reginei (Queen’s ware) acestui fel de olărie, și primi, cu acest prilej, brevetul de Olar al Casei Regale, titlu căruia el dădea mai multă însemnătate decât aceluia de baron.

Preţioase servicii de porţelan îi fură date ca să le imiteze, ceea ce el izbuti  desăvârşit.

Sir William Hamilton îi împrumută bucăţi de artă veche, găsite în ruinele de la Herculanum, din care lucrătorii lui făcură copii, tot atât de frumoase ca şi originalele. Ducesa de Portland, câştigând împotriva lui, la o licitaţie, celebrul vas de Borberini, pe care dădu 1800 de guinee (45.000 franci), când află că Wedgwood voia să-l cumpere ca să-l imiteze, i-l împrumută bucuros. El făcu cincizeci copii, care îl costară 2500 livre (65.000 franci), dar vânzarea nu-i acoperi cheltuelile. Aceasta nu-l descurajă; el îşi atinsese ţinta, care era de a dovedi că, orice s-ar fi făcut aiurea, – îndemânarea şi energia engleză, putură face la fel.

Wedgwood chemă în ajutorul său topitoarea chimistului, -ştiinţa anticarului- şi talentul artistului!

El descoperi pe Flaxman, sculptorul, atunci copil şi care, cultivându-şi pe îndelete geniul său, dădu un număr nesfârşit de desene splendide, pe care el prin mijloacele sale de  fabricare, le schimbă în tot atâtea opere de artă, utile în aceeaşi vreme, – şi cu care se servi pentru a răspândi gustul frumosului în popor.

wedgwood-506536

După nenumărate studii şi experienţe gingaşe, ajunse a descoperi din nou arta de a picta pe porţelan sau pe faianţă în felul vechilor Etrusci – artă care dispăruse încă de pe vremea lui Pliniu. Ţinându-se întotdeauna în practicarea industriei sale după principiile cele mai înalte, nu stătu la îndoială să declare că „ar părăsi fabricarea oricărui fel de obiect, decât să scoată după el copii proaste”.

Autorul german Novalis, în Fragmente de estetică și literatură, merge până la a compara pe Wedgwood cu Goethe.

„Acesta – zice el, se arată în operele sale ceea ce Englezul este în fabricatele sale – simplu, elegant, comod și trainic. Acesta -într-un cuvânt- a făcut în lumea literaturii germane -, ceea ce Wedgood a făcut în lumea artei engleze.”

Dar Wedgwood n-a fost numai fabricant; el se deosebi şi prin lucrările lui ştiinţifice, – şi numele său este legat şi azi de pirometrul inventat de el. Acesta este un aparat pentru cercetarea şi verificarea tuturor măsurilor şi greutăţilor de utilitate publică; – şi construirea canalului de la Trent la Meroey, care desăvârşeşte calea navigabilă între coasta orientală cea occidentală a Angliei, e datorită tot energiei sforţărilor sale pentru binele public, – tot atât de mult cât şi îndemnării inginerului Brindley.  Drumurile de comunicaţie din districtul său fiind într-o stare cât se poate de rea, el proectă şi făcu de-a lungul Olăriilor, un mare drum, lung de zece mile.

În sfârşit, câştigă un aşa de mare renume, încât fabrica sa din Burslem şi mai târziu cea din Etruria, un sat întemeiat şi clădit de el, deveniră un centru de atracţie al celor mai deosebiţi călători din toate părţile Europei.

Lucrările lui Wedgwood ajunseră astfel să facă din fabricarea olăriei, care până atunci zăcea în starea cea mai proastă, una din cele mai de seamă din Anglia.

Din epoca aceea, în loc de a importa din străinătate olăriile de care avea nevoe, Anglia începu să exporteze mari cantităţi şi aceasta în dispreţul chiar al taxelor prohibitive, care loveau produsele manufacturei engleze.

În 1875, adică după o perioadă de treizeci de ani de la cele dintâi lucrări ale sale, Wedgwood fu chemat să-şi dea mărturisirea, în faţa unei comisiuni parlamentare, asupra însemnătăţii fabricatelor sale; – şi din această mărturisire rezultă că fabricarea faianţei care înainte de Wedgwood nu dădea decât o neînsemnată muncă la un număr mic de lucrători neîndemânateci şi prost plătiţi, – făcuse atâta progres, încât dădea direct şi regulat ocupaţiune la aproape douăzeci de mii de lucrători, fără a mai socoti numărul mereu crescând al acelora cărora ea le dădea indirect îndeletnicire în minele de cărbuni, în industria transportului terestru şi marin, etc, – şi fără iarăşi a vorbi de stimulentul pe care ea îl oferea, în diferite feluri, activităţii generale în deosebite puncte ale ţării.

Dar oricât de însemnate ar fi fost progresele împlinite în vremea sa, Wedgwood era de părere că acest fel de fabricare era încă la început, – şi că aceste progrese erau puţin lucru pe lângă acele pe care această artă era în stare să le îndeplinească, mulţumită pe deoparte înrâuririi tradiţiunii industriale şi priceperei crescânde a fabricanţilor, – iar pe de alta, izvoarelor naturale şi avantajelor politice de care se bucura  Marea-Britanie.

E aproape zădarnic a adăuga că această părere a fost îndreptăţită pe de-a întregul de progresele care au fost înfăptuite de atunci în această importantă ramură de industrie naţională.

În 1852, cel puţin optzeci de milioane de articole de olărie, fără a mai vorbi de ceea ce fu fabricat pentru nevoile interioare, fură exportate din Anglia în străinătate. Dar nu numai cantitatea şi valoarea acestor produse trebuesc luate în considerare, ci şi îmbunătăţirea condiţiilor de existenţă a întregei populaţiuni întrebuinţate în această ramură de manufactură.

În vremea când Wedgwood îşi începe lucrările, districtul Straffordshire nu ajunsese decât la o stare de jumătate civilizaţie. Populaţia era săracă, neştiutoare si puţin numeroasă.

Manufactura lui Wedgood, odată ce fu întemeiată, dădu de lucru și salarii ridicate, la de trei ori mai multă lume ca înainte.

Propăşirea morală merse mână în mână cu cea materială. Când John Wesley vizita pentru întâia dată Burslem în 1760, fu foarte rău primit de olari, care, când vru să le vorbească, îşi râseră de el, îl huiduiră şi-l împroşcară cu pietre şi cu noroi.

Douăzeci de ani după aceea, Wesley veni din nou – şi iată ce putu să zică: „M-am întors la Burslem. Ce transformare nespusă s-a făcut! Locuitorii au alergat din toate părţile şi pustiul sălbatec a fost cu totul transformat într-un câmp fertil. Case, sate, oraşe s-au înălţat, şi desăvârşirile care se pot observa în înfăţişarea generală a ţinutului nu sunt mai mari decât acelea care au fost săvârşite şi în moravurile populaţiei.”

Această schimbare, lui Wedgwood se datoreşte. Desigur că unor astfel de oameni li se cuvine pe dreptate să ia loc printre eroii industriali ai lumii civilizate şi printre binefăcătorii omenirii.

„Ajută-te singur!” (Self-Help) sau “Caracter, puritate și stăruință”, de Samuel Smiles. În românește de AL. LASCAROV-MOLDOVANU. Editura CUGETAREA, București. Ediția a- III-a