O DISCUȚIE ATIPICĂ – De vorbă cu Jean-Guy Lecat sub privirea Lucefărului

0
89
Translate in

Jean-Guy LecatInterviu cu Jean-Guy Lecat sub privirea stelelor – „Oamenii trebuie să aibă calitate” – Admir femeile puternice, de impact, care au marcat istoria – Luceafărul în atenția scenaristului – Diferența dintre o seară la teatru și una la concert

Un tur plăcut Teatru – Paradă în centru – Paradă la teatru

Seara se anunța plăcut de încărcată. Deschiderea festivalului Babel. Câteva cuvinte din partea managerului general al Teatrului Tony Bulandra, McRanin. Un speech nepregătit al unui invitat, Dieter Topp, jurnalist și critic german de teatru, punctat aleatoriu de gazdă. Toate promiteau deja mai mult decât un simplu interval de timp plin de bună-dispoziție.

Am privit cu interes și amuzament spectacolul „Carmen”, care a avut un tip de scenariu matrioșca. A urmat conferința plină de informații utile pentru mine, ca „profană” în ale artei teatrale, susținută de Jean-Guy Lecat. După aceea am urcat în mașină cu familia și am mers către punctul de plecare al paradei Babel, Parcul Chindia. Cum era și firesc, erau devieri către alte străzi. Așa că nici n-am mai încercat să ajungem în parc, ci ne-am oprit lângă mulțimea strânsă vis-a-vis de Muzeul de Istorie.

Ce rău îmi pare că nu vin mai mulți târgovișteni la teatru!

Participanții la paradă, reprezentanții celor 26 de țări, erau îmbrăcați în diferite costume. Haine colorate, alese special pentru acest prilej. Ei, fanfara, artificiile, făcliile, mașinile de poliție ce deschideau calea, ziariștii, cameramanii, organizatorii alcătuiau o priveliște minunată care mi-a creat un amalgam de emoții copleșitoare. Este un spectacol atât de frumos, de simțit, de privit, atât de vibrant, încât de-abia acasă m-am gândit că târgoviștenii care îl ratează chiar nu știu ce pierd.

Cât de frumos a devenit acest oraș și cât de mult a schimbat Babel perspectiva culturală! Am impresia că invitații străini știu mai bine ce se întâmplă la Târgoviște în această perioadă, an de an, decât ai noștri cetățeni. Spun asta după ce mi-am trecut ochii prin mulțimea nu prea numeroasă. Așa că mi-am luat doza de emoții pozitive și am făcut și câteva fotografii. Apoi, m-am reîntors la teatru să mai văd trecând o dată parada colorată.

Bonsoir monsieur Jean-Guy Lecat!

M-am așezat pe o bancă, la lumină și am scos telefonul… Privind în jur, l-am zărit în fața intrării în teatru pe Jean-Guy Lecat, expert și teoretician de excepție în domeniul scenografic, personalitate a teatrului mondial, care a colaborat de-a lungul timpului cu alte nume sonore, precum Peter Brook, Joaquim Benite, Peter Stein. Asistasem la conferința lui mai devreme. Acum strângea mâna cuiva. Așezându-și geanta pe umăr, s-a îndreptat hotărât spre centru, pe Bulevardul Castanilor.

Văzusem mai devreme că a fost invitat să dea câteva interviuri, mi-am zis rapid că n-are rost să-l mai deranjez și eu. Când colo, mă trezesc că-i întind mâna și mă prezint, rugându-l ca, atunci când are timp să-mi răspundă la două-trei întrebări pe care i le voi trimite într-un mesaj pe Facebook.

Un interviu acum, nu pe Facebook!

„Pe Facebook nu, acum!” și s-a așezat pe banca de pe care tocmai mă ridicasem, cu ochii ațintiți către Luceafăr, care strălucea magnetizant pe cerul clar al nopții. M-a întrebat dacă știu ce este. I-am răspuns că este „The Evening Star”, n-aș fi putut fi o ignorantă într-un astfel de subiect, eu, o visătoare, eu, o romantică, eu, atât de plină de idealuri. Ba mai mult, m-am arătat ușor mirată că la afirmația Venus este cea care îmblânzește păsările și animalele, nefiind în temă cu un imn homeric care o elogiază pe zeița iubirii Venus/ Afrodita, la care cred că s-a gândit distinsul meu partener de discuție.

Afrodita „trezește dulcea patimă în sufletele zeilor, care supune muritorii, păsările și toate animalele hrănite de pământ și cer.”
Un astfel de debut pentru un interviu, mi-a părut relaxant și m-am simțit invitată să mă simt în largul meu, ca și cu un prieten, pe o bancă, vorbind câte-n lună și-n stele.

Tinerii preferă teatrul sau concertul?

Așadar, am lansat prima întrebare.
„De ce credeți că tinerii ar trebui să prefere o piesă de teatru în loc de un concert?”
Răspunsul m-a lămurit, dar a generat și întrebări secundare, explicații, exemple. La concert mergi să te descarci, să uiți de tine, de gânduri, te porți zgomotos, arunci toată energia negativă acumulată în tine. „La concert mergi să te pierzi de tine însuți, să scapi de ceea ce ești.” (”To lose yourself”) La teatru, pe lângă viața pe care o vezi pe scenă, cu emoții, trăiri, fragmente din cotidian, din poveștile altora, mergi să dai frâu liber emoțiilor, să râzi, să plângi, totul lângă alți oameni care simt la fel, mai mult sau mai puțin, asemănător sau diferit.

În foaierul teatrului ești înconjurat de viață și oameni, în timpul piesei te exprimi lângă ei, îi vezi pe alții, se creează legături, ești atras de reacții, gesturi, emoții, ești privit și tu la rândul tău, ceilalți te observă.
„Este un fel de socializare?”
Da și nu, nu este o socializare propriu-zisă, este o apropiere. În sala de teatru s-au luat atitudini care au schimbat istoria, iar mulți tineri nu știu asta. Antigona, Medeea, Carmen, au fost femei puternice, de mare impact, femei care au scris istorie.

Puțini tineri știu cine este Rosa Parks, cea care a schimbat modul în care sunt văzute femeile de culoare. Aflându-se la teatru în primul rând nu a dorit să cedeze locul unei femei albe și să treacă într-un loc din „colored section”. „Îmi plac femeile ce luptă pentru o idee, femeile care se luptă să schimbe mentalități, femeile cu caracter puternic și forță de a acționa când este cazul.”

Îmi place să văd natura sălbatică și animalele în habitatul lor

Am atins subiectul Bertolt Brecht vs. dramaturgi francezi. Am atins subiectul natură. „Nu-mi place felul în care sunt aranjate și delimitate plantele într-un oraș. Îmi place natura neîngrijită, sălbatică. Și îmi plac animalele în habitatul lor.” A doua oară când menționează animalele! E o invitație la întrebarea firească dacă iubește animalele? „Nu este vorba de iubire. Este ca și cum te-ai uita la acel copac (îmi indică unul în față) și i-ai spune că nu este frumos, că n-ar trebui să fie acolo, eu nu te accept, ca atare n-ar trebui să exiști. Nu pot spune astfel…”

Ar mai fi trebuit să urmeze ceva, era necesar, dar tocmai atunci au trecut pe bulevard criticul de film Irina Margareta Nistor, Mc Ranin, plus alte câteva persoane, care au schimbat un salut cu Jean-Guy Lecat. Și de aici s-a mai născut o întrebare: „Ce părere aveți despre oamenii din România, mai ales de oamenii ce ocupă o poziție (funcție) importantă în viața publică (culturală, socială etc.)?” „Pentru mine nu există oameni importanți și oameni mai puțin importanți. Oamenii trebuie să aibă calitate. Shakespeare a scris mult despre popor, despre oamenii săraci. Toți oamenii trebuie luați ca oameni, cu condiția să aibă calitate umană.”

Jean-Guy Lecat

„A la prochaine, monsieur Jean-Guy, merci!”

Se apropie parada. Interlocutorul și prietenul meu, cum îl consider de aproximativ 15 minute, se pregătește de plecare. Mă bucur că între timp au sosit și fiica, și soțul meu pentru o strângere de mână. Știi, de fapt, unele lucruri se întâmplă pur și simplu. Nu este nevoie de întrebări notate în agendă, o discuție naturală dezvăluie despre om mai mult decât o mie de întrebări cu scop precis, țintite să aducă revelații.

Deși era ușor grăbit, m-a invitat să pun și cea de-a treia întrebare. I-am mulțumit politicos și am spus că este suficient. Ne-am despărțit cu un zâmbet și cu o urare – „bonne soiree”.
A treia întrebare ar fi fost despre legăturile sale cu credința și divinitatea. Dar am considerat că este mult prea personală. Răspunsul aparține unei file din jurnalul său intim, am gândit eu. Este vorba despre contactul cu ființa sa interioară și cu Dumnezeu. Și nu se cere expus oricum, oriunde, cu oricine. Deși, din acel moment de prietenie s-ar fi putut constitui energia perfectă pentru o confesiune mai amplă. Este vreme pentru tot, însă.
„A la prochaine, monsieur Jean-Guy, merci!”

Te invit să citești și „Scenografia – Un gest necesar?”

Mihaela Mușetescu