Izvorul plânsului şi al lacrimilor duhovniceşti

0
335
Translate in

lacrimiPărinţii spiritualităţii răsăritene vorbesc despre lacrimi, de la treapta lor cea mai de jos – naturale, trupeşti şi până la lacrimile spirituale, duhovniceşti, în exprimări de o profunzime deosebită, de altfel ca şi adâncimea şi valoarea lor în plan duhovnicesc.

O învăţătura constantă a Părinţilor duhovniceşti ai Filocaliei este aceea că la originea lacrimilor naturale se află durerea, urmare a păcatului originar şi a durerii pe care acesta a instalat-o în firea omenească şi perpetuată în noi prin obişnuinţa păcatului. Deci durerea naturală, precum şi plânsul şi lacrimile naturale care o acompaniază, sunt urmări ale păcatului şi ale stării de păcătoşenie.

Acest lucru îl subliniază clar Sfântul Ioan Scărarul care spune că adevărata stare a firii umane este bucuria, veselia, iubirea şi râsul sufletesc. Înainte de cădere, spune el, înainte de călcarea poruncii, nu era durere, precum nu va mai fi nici după înviere, când va fi încetat păcatul. Deci durerea, necazurile, suferinţele, plânsul şi lacrimile naturale sunt urmări ale păcatului. Nu se întâmplă la fel, după cum vom vedea, în cazul plânsului şi lacrimilor duhovniceşti, care, pe treptele lor cele mai înalte echivalează cu un dar sau o harismă excepţională, pe care Dumnezeu o dăruieşte omului, la capătul eforturilor sale ascetice şi mistice. Cu toate acestea, pentru creştin, suferinţa “este mai firească, având în vedere că în fiinţa lui e prezent păcatul şi suferinţa e flacăra care consumă, purifică fiinţa umană de prezenţa păcatului.

O primă cauză a lacrimilor o constituie, potrivit Părinţilor filocalici – frica.

Treapta aceasta este doar începutul drumului spre dobândirea curăţiei şi seninătăţii “văzduhului sufletului”. Părinţii duhovniceşti se dovedesc şi în această privinţă cunoscătorii adevăraţi, profunzi, atât ai creaţiei lui Dumnezeu – lumea, cât şi ai omului, ai sufletului uman şi ai încordatei lupte pentru dobândirea unirii cu Dumnezeu sau pentru “pătimirea îndumnezeirii”.

Ei vorbesc mai întâi de o frică sau o teamă de lume. O angoasă, o spaimă pătimaşă, izvorâtă din teama de a nu-şi putea împlini dorinţele privind lumea şi lucrurile ei. Sfântul Maxim Mărturisitorul insistă asupra caracterului pătimaş al acestei frici. Păcatul prim constă, pentru acest Sfânt Părinte, în îndumnezeirea creaţiei, în loc de a acorda cinstea cuvenită Creatorului ei. Omul pătimaş nu are altă grijă decât satisfacerea iraţională a dorinţelor sale păcătoase, prin intermediul lumii. El nu caută altceva decât să-şi realizeze, prin intermediul lumii, dorinţele sale pătimaşe, trăind permanent spaima, pe de o parte de lume, ca de ceva inexplorat deplin, iar pe de altă parte, teama că ea nu va reuşi să-i ofere bucuria sau plăcerea sperată.

Acelaşi Sfânt Maxim Mărturisitorul vorbeşte despre lanţul vicios plăcere -durere, care caracterizează viaţa pătimaşă. Omul cufundat în păcate crede că poate să separe pe una de alta, evitând tot ceea ce i-ar putea provoca durere, şi alergând cu toată fiinţa sa spre tot ceea ce este în stare să-i aducă plăcere. Iraţionalitatea patimii constă tocmai în această focalizare, în această direcţionare a puterilor şi resurselor sale spre dobândirea plăcerii trecătoare.

Experiind insuficienţa, neputinţa şi lipsa de deplinătate a bunurilor şi mijloacelor pe care i le oferă lumea aceasta hilară şi amăgitoare, omul descoperă durerile şi strâmtorările lumii. Iar acestea, în loc să-l spiritualizeze, îl aruncă iarăşi în oceanul şi mai adânc al patimilor, scufundându-l în plăcerile sale ameţitoare şi amăgitoare. Pe omul pătimaş, frica aceasta, în loc să-l întoarcă spre sine şi spre Dumnezeu, îl leagă şi mai mult de lumea iluzorie, îndepărtându-l de la chemările mai înalte ale lui Creatorului său.

Omului pătimaş lumea nu i de descoperă în raţiunile ei şi nu este cale de înaintare spre Dumnezeu şi spre fericirea veşnică, ci este o mare învolburată, ale cărei valuri sunt patimile în infinitele lor manifestări şi nuanţe reproşabile. Neînţelegându-i raţionalitatea, omul pătimaş nu se alege din această alergare fără ţintă şi sens duhovnicesc decât cu o îndoită teamă: de obiectul căutat şi de negăsirea lui sau de înşelarea aşteptărilor sale.

Omul duhovnicesc însă a depăşit logica finită, contingentă. Pentru el, după cum arată Sfântul Maxim, contemplarea raţiunilor lucrurilor şi ale Sfintei Scripturi devin căi de apropiere şi de înaintare în viaţa virtuoasă. La el, frica de lume este înlocuită de “consumarea euharistică a creaţiei” şi de frica lucidă de a nu o fi ajutat să-şi împlinească, să-şi deruleze toate potenţele ei, imprimate de Dumnezeu prin creaţie. Omul nu se mai scufundă în lume, ci se înalţă împreună cu ea spre Dumnezeu, într-o “liturghie cosmică”. Frica de Dumnezeu, spre deosebire de angoasa şi spaima provocată de lume, este o forţă spirituală, pozitivă, izvorâtă din căinţă şi întreţinută de ajutorul divin. Spre deosebire de frica de lume, care ne stăpâneşte şi ne paralizează voinţa şi raţiunea, frica de Dumnezeu ne întăreşte voinţa, făcându-ne activi în lucrarea mântuirii.

Acestei frici de Dumnezeu, Părinţii filocalici îi dau mai mult sensul de frică de judecată. Sfântul Antonie, vorbind despre teama de moarte şi despre judecata divină, surprinde într-o exprimare paradoxală dinamismul vieţii creştine autentice: “Moartea, de-o va avea omul în minte – spune el – nemurire este, iar neavându-o în minte, moarte îi este. Dar, continuă el, nu de moarte trebuie să ne temem, ci de pierderea sufletului, care este necunoştinţa de Dumnezeu. Aceasta este primejdioasă sufletului”.

Alături de teamă, Părinţii filocalici vorbesc de o altă cauză a lacrimilor, în legătură cu cea dintâi – întristarea.

Întristarea pe care o trăieşte sufletul omului este de mai multe feluri. Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbeşte despre o întristare interioară şi o întristare exterioară, adică despre una ascunsă în suflet şi despre una arătată prin simţire. Cea din suflet se naşte din lipsa bunurilor sufletului, în special cele ale evlaviei. Cea a simţirii se naşte din lipsa plăcerilor trupeşti, pe care omul le caută cu toată puterea, dar nu le poate dobândi în întregime.

Tot Sfântul Maxim face referiri la o întristare lumească, o întristare după plăcerile şi ispitele pe care le oferă lumea şi pe care sufletul nu le poate dobândi la intensitatea pătimaşă pe care ar fi dorit-o şi din care izbucneşte plânsul pătimaş; şi la o întristarea după Dumnezeu, sursă a lacrimilor duhovniceşti, care este singura folositoare, mântuitoare, căci conduce sufletul către adevărata căinţă. Ea împrăştie, cu ajutorul lacrimilor, iarna patimilor şi norii păcatului, linişteşte marea cugetării, dând sufletului străvezime şi transparenţă în cele spirituale.

Această “întristare de laudă” sau “mântuitoare” este hrănită de cugetarea la judecată şi întreţinută de nădejdea învierii. Arma ei de luptă este blândeţea, iar rodul ei este smerita cugetare şi iubirea de Dumnezeu. De aceea, şi este considerată “stăpâna neîndurerată a patimilor”, “maica cuvioasă şi slăvită a virtuţilor”.

În contrast cu întristarea cea din simţuri, pe care o provoacă şi alimentează patima, întristarea cea după Dumnezeu, ce însoţeşte necazurile sau pătimirile noastre cele fără de voie, are împreunată în firea ei bucuria duhovnicească.

Un alt motiv al acestei întristări îl constituie, pentru cei începători, ostenelile virtuţilor şi ispita diavolească. Drumul virtuţii însuşi provoacă întristare, ce duce la smerenie. Din această cauză, Sfântul Isaac Sirul consideră virtutea a fi “maica întristării” celei duhovniceşti, iar drumul virtuţii drumul răstignirii, ale cărui valuri sunt înfricoşătoare şi căi aspre. Virtuţile, ne arată acelaşi sfânt, au împletite în ele întristările şi de aceea, spune el, de voim virtutea, trebuie să ne predăm oricărui necaz.

O altă cauză a acestei întristări este, pentru Părinţii duhovniceşti ai Filocaliei, “părăsirea” din partea lui Dumnezeu. Sfântul Maxim vorbeşte de patru feluri generale ale părăsirii: una din iconomia de la Dumnezeu sau din îngăduinţă. Alta spre încercarea şi dovedirea credinţei; alta spre povăţuire duhovnicească şi smerenie şi a patra – lepădarea din partea lui Dumnezeu, ca efect al păcatelor noastre şi al stăruinţei în ele.

Dintre acestea patru, mântuitoare şi plină de bunătate este “părăsirea povăţuitoare” sau “îngăduinţa în scop de povăţuire”, care, aflăm de la Sfântul Marcu Ascetul, nu lipseşte sufletul de lumina dumnezeiească, ci caută să aducă în minte adevărata smerenie, prin ascunderea harului şi simţirea neputinţei noastre. Părăsirea aceasta povăţuitoare aduce sufletului întristare multă şi lacrimi numeroase, o deznădejde măsurată şi smerită cugetare.

Întristarea cea după Dumnezeu, despre care vorbeşte Cuviosul Nichita Stithatul, însănătoşeşte şi aduce puterile sufletului la starea lor normală, după fire, iar prin “ploaia de lacrimi”, redă sufletului seninătatea.

Deosebită de această părăsire, ca îngăduinţă, Părinţii vorbesc şi de o altă cauză a plânsului şi a lacrimilor noastre – părăsirea în sens de lepădare din partea lui Dumnezeu. Aceasta umple sufletul de deznădejde, de necredinţă, de fumul mândriei şi de mânie, dezumanizând fiinţa umană şi îndepărtându-o de Dumnezeu, de semeni şi de scopul existenţei sale.

Tot în legătură cu zbuciumul sufletesc produs de frică şi întristare, Sfântul Ioan Scărarul vorbeşte de “străpungerea inimii”. Astfel, el enumeră două feluri de străpungeri ale inimii: una mincinoasă, drăcească şi una adevărată, duhovnicească. Rodul străpungerii false, mincinoase, drăceşti alungă plânsul şi lacrimile spirituale şi este închipuirea de sine, slava deşartă sau mândria. Străpungerea adevărată este “durerea neîmprăştiată a sufletului”, care meditează neîncetat la cele duhovniceşti, iar rodul ei cel mai de preţ este mângâierea. Cel duhovnicesc ajunge de la străpungerea cea falsă o inimii, la “fericita tristeţe bucuroasă a străpungerii cuvoase”.

În general, încercările ne fac mai receptivi, ne sensibilizează la lucrarea harului. Totuşi, experiind existenţial, dramatic această întristare, creştinul adevărat ajunge, ajutat de harul dumnezeiesc să-şi întoarcă privirea de la ceea ce nu are semnificaţie şi sens duhovnicesc, la ceea ca are valoare în planul mântuirii. Lacrimile din întristarea cea după lume sau a lumii, sunt iscate din pricina lipsei sau insatisfacţiei celor vremelnice. De la această angoasă sau frică de lume şi de cele lumeşti, creştinul ajunge printr-o atotînţeleaptă pedagogie divină să cunoască lipsa lor de valoare. Lumea îşi descoperă valoarea sa reală, care este cea duhovnicească.

Tristeţea după cele materiale, vremelnice, devine astfel plâns de insatisfacţie faţă de acestea şi pentru bunurile spirituale, netrecătoare. Omul face experienţa limitelor acestei lumi şi a bunurilor ei, trăieşte insatisfacţia sufletească cea mai adâncă în bogaţie. Sensul ieşirii din această criză a spiritului nu o dau decât pocăinţa şi plânsul duhovnicesc, însoţite de nădejdea creştină. Omul se înalţă deasupra lipsurilor cotidiene, căutând să-şi astâmpere setea sa fiinţială de spiritual, de infinit, de Dumnezeu.

Chiar şi în întristarea cea mai adâncă, dramatică, omul credincios are conştiinţa permanentă a ajutorului dumnezeiesc, din care izvorăsc răbdarea şi nădejdea, căci, spune Sfântul Isaac Sirul – “Dumnezeu este aproape de inima întristată a celui ce strigă în necazul lui, spre El. Şi dacă cineva e lipsit de cele trupeşti sau se află în necaz … Domnul Îşi arată în sufletul lui marea Sa iubire de oameni, potrivit cu asprimea durerilor şi a întristării lui”. Sau, cum spune şi Sfântul Ioan Scărarul, întristarea şi plânsul au împletite în ele, ca mierea cu ceara, bucuria şi veselia.

”Teologia necazurilor sau a încercărilor. Gânduri de folos duhovnicesc”, Preot Ioan C. Teșu

Jurnal Spiritual [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here