Iubirea vine de unde nu te aştepţi

0
209
Translate in

iubireDespre dumnezeiasca imagine a întâlnirii Mântuitorului cu Maica Magdalena. Din felul cum îI ajută pe Dumnezeu avem dovada credinţei ce nu se lasă conturbată de nimic. Răspunsul Mântuitorului este pe măsura căutării inimii ei. Maria Magdalena a aflat prima această fulgerare de inimă absolută: „Tatăl Meu e şi tatăl vostru”. Preotul necontenit se află în situaţia de-a atrage atenţia oamenilor că ziua constă în legătura vie, clipă de clipă, cu Sfânta Treime.

Un monument de mărturisire în faţa altui monument. Unul: Maria Magdalena ce se prezintă plângând şi căutându-l real, şi celălalt: răspunsul prompt al Celui căutat. Cu adevărat monumentală, dumnezeiască este imaginea aceasta de confruntare a sufletului omenesc cu făina din care se compune el! Sufletul se compune din lucrarea de vorbire a lui Dumnezeu cu omul. Dumnezeu vorbeşte şi vorbirea Lui cu omul e în acelaşi timp şi reacţia sufletului omenesc. Ceea ce vorbeşte El se concretizează în sufletul omului care rămâne sensibil, vital, legat de Taina care l-a adus la existenţă. Sufletul e lucrarea dumnezeiască despre care vorbeşte Mântuitorul în rugăciunea Lui: Lucrul ce Mi l-ai dat, Părinte, l-am făcut. Mi-ai dat să le dau viaţă să le spun cuvântul Tău pentru a Te cunoaşte şi cunoscându-te, să te simtă pe Tine singurul Dumnezeu adevărat şi să se bucure.

Mă întorc la această monumentală şi profund apropiată întâlnire a Mântuitorului înviat eu Maria Magdalena – primul suflet care intră în dialog. În mărturisire cu Mântuitorul şi care în acelaşi timp a prins şi mărturisirea Lui. Imaginea este cea ştiută: Maria stătea afară, lângă mormânt, plângând. Venise dis-de-dimineţă, pe întuneric şi a zărit piatra ridicată. Atunci s-a dus Petru şi Ia Ioan, zicând: „Au luat pe Domnul din mormânt şi nu ştiu unde I-au pus’’. E partea narativă şi e bine să punem ca fundal viu pentru taina ce se va petrece a mărturisirilor.

A venit (Maria) de dimineaţă, când se lumină de ziuă: este de luat aminte graba Măriei de a o prinde zorii zilei căutându-L pe Mântuitorul, în neştire (spunem „în neştire’’, fiindcă El era mort; nu se ştia de Învierea Sa). Nu se observa, însă, că ea căuta un mort. Maria Iasă impresia că ea L-a căutat ca viu fiind. Se grăbeşte, pentru că începutul zilei să fie întâlnirea cu El; acest început al zilei constituia începutul lui „a fi”, început de ceva minunat, un alt început. Impresia aceasta ne-o face menţionarea gestului său, graba de a fi de faţă la răsăritul soarelui, dornică să prindă ceva anume. Pentru ea era o noutate, alerga, se grăbea să-L vadă pe El şi nu o interesa că era mort sau viu: dacă-i vorba despre El, e de-a te grăbi şi a-l căuta, neoprindu-le la o eventuală piedică. Aşa văd eu acest duh al inimii care caută adevărul vieţii, obţinându-l. Se pare că Maria Magdalena simţea că deşi nu se vede, totuşi poate fi găsit. Ea îl cunoscuse şi acum, chiar mort fiind, nu îşi putea închipui ca El să nu fie regăsit. O dată ce L-a cunoscut, pentru ea nu mai există eventualitatea ca Mântuitorul să nu mai fie. În adevărul că el este, se grăbea ea să intre, să guste această certitudine minunată.

Parcă a prins în inima ei ecoul vorbelor Sale: Eu sunt viaţa. Maria a cunoscut că el este, nemaicontând că e mort. El este! Există aici căutarea proaspătă a lui Dumnezeu, prospeţimea credinţei ce nu se lasă conturbată de nimic.

Pe nivelul de sinceritate a căutării, se întâlneşte adevărul omului cu adevărul lui Dumnezeu, sau altfel spus, inimile se topesc în acelaşi adevăr: nu pot să nu te caut pentru a exista, şi nu se poate să nu mă aştepţi.

Adevărului căutării i se răspunde cu marele adevăr dumnezeiesc: Eu te căutam. Cum se întâlnesc căutările acestea minunate!

Auzindu-şi numele, că a recunoscut în clipa aceea pe Mântuitorul. S-a creat legătura, ca între două vase ce îşi fac o fereastră de comunicare, vărsându-şi conţinutul dintr-unul într-altul, şi asta datorită faptului de reală, adevărată căutare. Putem scoate din această legătură trainică, comori de simţire dumnezeiască.

E de luat aminte. Când ne trezim, căutam sensul, raţiunea noastră de a fi: „ce-i cu mine?” Cu mine este aceea că deţin însuşi izvorul vieţii, lucru de care ne lămurim prin credinţă, pe loc şi această siguranţă nu ne mai părăseşte toată ziua, după care, zi de zi, tot mai mult, mai proaspăt se adânceşte taina aceasta a căutării şi a aflării persoanei noastre în El.

Când adevărul ni se face viaţă, descoperim că el ne este şi ne umple sensul numelui nostru. Dacă ai fost atent până acum, dragul meu prieten, îmi pare că aş mai putea adăuga ceva la argumentul în virtutea căruia ţin la taina perfecţionării inimii tale. Dacă el mă cheamă pe nume, şi pe mine şi pe tine, împreună vom găsi. Ne vom găsi în ceea ce-am căutat şi astfel se perfecţionează inima, fiindcă dacă ne găsim în ceea ce-am căutat, nu-ţi mai iasă de la inimă, fără El nemaigăsindu-ţi raţiunea de a fi, de a te consulta.

Maria Magdalena afirmase înainte: ÎI voi ridica pe Domnul meu” şi când colo se trezeşte ridicată de El. Acum îI priveşte în faţă. Zicând: „Rabuni’’. Aici se confirmă faptul că Mântuitorul i-a fost învăţător, descoperindu-i taina vieţii, învăţând-o ce înseamnă a fi. A fi înseamnă să-l cauţi pe El.

’’Cum să te rogi neîncetat’’, Părintele Miron Mihăilescu

 Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here