Urcuşul spre iubire (I)

iubireaIubiţi credincioşi, ne apropiem de sfârşitul programului pe care l-am făcut, mai avem întâlnirea din seara aceasta şi una mâine dimineaţă şi cu aceasta am sfârşit un program pe care l-am făcut în nădejdea binelui şi a bucuriei, în nădejdea folosului sufletesc. Pentru seara aceasta, am zis că îmi va fi cuvântul despre „Urcuşul spre iubire”. Când vorbim despre urcuşul spre iubire, trebuie să precizăm mai întâi câteva lucruri în legătură cu porunca iubirii, de fapt cu iubirea însăşi.

„Cele 400 de capete despre dragoste”

Ştim cu toţii că omul este creat în aşa fel de Dumnezeu, încât să aibă capacitate iubitoare; şi o are. O are, dar nu o foloseşte totdeauna cum ar trebui şi mai ales în ceea ce priveşte iubirea faţă de vrăjmaşi, sunt întotdeauna, la cei mai mulţi oameni, multe ezitări. Sfântul Maxim Mărturisitorul, în Filocalie, voi. 2, are o scriere intitulată „Cele 400 de capete despre dragoste”. Vorbeşte deci despre iubire în 400 de capete. În această scriere, ne spune că dragostea (sau iubirea – e acelaşi lucru) este de trei feluri: dragostea după poruncă, mai presus de fire; dragostea după fire; şi dragostea împotriva firii. Deci aceeaşi capacitate a omului poate să se manifeste diferit.

Poate fi dragoste mai presus de fire, adică respectând porunca lui Dumnezeu, şi în cazul acesta, cel care iubeşte nu face deosebire între bun şi rău, între drept şi nedrept, între apropiat şi depărtat, între prieten şi duşman, ci îi iubeşte pe toţi la fel, pentru că aşa vrea Dumnezeu şi aşa porunceşte Dumnezeu.

Este apoi o dragoste firească, aşa cum iubesc părinţii pe copii, copii pe părinţi, prietenii între ei, şi aceasta este o dragoste.

Şi mai este şi o dragoste împotriva firii, şi anume aceea pe care o au oamenii pătimaşi pentru cei pătimaşi. Anume, aşa cum iubitorul de plăcere îl iubeşte pe acela care îi dă posibilitatea să-şi împlinească plăcerea, iubitorul de avere iubeşte pe cel care îi dă posibilitatea să-şi înmulţească averea, iubitorul de slavă, de mărire deşartă pe cel care îi dă posibilitatea să-şi împlinească dorinţa de a fi slăvit. Aceasta este dragostea pătimaşă şi dragostea împotriva firii.

Ce ne interesează pe noi acum este iubirea mai presus de fire, iubirea după poruncă.

Cum se poate ajunge ca cineva să aibă iubirea după porunca lui Dumnezeu, să-şi manifeste iubirea potrivit poruncii lui Dumnezeu? Mai întâi de toate, trebuie să ştim şi să nu uităm că iubirea faţă de Dumnezeu şi iubirea faţă de aproapele se împlinesc prin împlinirea poruncilor lui Dumnezeu. Aceasta ne-o spune Domnul Hristos în cuvintele: „Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte (…) şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui” (Ioan 14, 21). Şi mai departe: „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi şi vom veni la el şi Ne vom face locaş la el” (Ioan 14, 23).

Iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni nu e ceva abstract, adică ceva care n-are o consistenţă, ceva care n-are o manifestare; iubirea se manifestă în împlinirea poruncilor lui Dumnezeu. îl iubesc pe duşmanul meu pentru că aşa îmi porunceşte Dumnezeu. Nu-l pot iubi, mă rog lui Dumnezeu ca să-l pot iubi, ca să pot face voia lui Dumnezeu, să mă pot asemăna cu Dumnezeu.

Domnul Hristos a spus că trebuie să iubim pe vrăjmaşii noştri, şi anume în Predica de pe Munte: „Aţi auzit că s-a zis celor de demult: să iubeşti pe aproapele tău şi sa urăşti pe vrăjmaşul tău, iar Eu vă zic vouă: iubiţi pe vrăşmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc” şi spune motivul: „Ca să fiţi fiii Tatălui vostru celui din ceruri, -Care ce face? – Care răsare soarele peste cei buni şi peste cei răi, trimite ploaia peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi”; şi după puţin adaugă: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru cel din ceruri desăvârşit este” (Matei 5, 48).

Ce înseamnă să fii desăvârşit?

Inseamnă să fii perfect, să urmăreşti perfecţiunea, perfecţiunea religios-morală, perfecţiunea morală, în cazul acesta, în special. Ce înseamnă desăvârşire, ce înseamnă perfecţiune? Cuvântul „desăvârşire” e un cuvânt pe care îl găsim mai ales în vorbirea bisericească. Altfel, în general, cuvântul desăvârşire nu se foloseşte în vorbirea obişnuită. Oamenii care nu au limbajul bisericesc zic, în loc de desăvârşire, perfecţiune. Ce înseamnă perfecţiune? înseamnă deplinătate, adică un lucru îl urmăreşti în chip deplin.

Mi-aduc aminte de o vorbă din casa noastră, Dumnezeu să-i odihnească pe părinţii mei. Zicea tata: „Mă, când lucri ceva, păi lucră aşa ca să nu mai lucre cineva după tine”. Asta înseamnă să lucrezi deplin, perfect, să faci lucrul cum trebuie făcut şi să nu mai vină cineva să adauge ceva la ceea ce ai făcut tu, că n-ai făcut bine. Asta înseamnă perfecţiune.

N-are rost să mai faci o mie de paşi, fără să fie de trebuinţă.

Şi, pentru că veni vorba de perfecţiune, ar trebui să ne întrebăm în ce constă perfecţiunea, în ce constă desăvârşirea. Răspunsul este simplu: în deplinătatea a tot ceea ce este pozitiv, a tot ceea ce este bun. Să nu te gândeşti niciodată că ai făcut destul, să nu te gândeşti niciodată că nu trebuie să mai adaugi ceva, să nu te gândeşti niciodată că aici trebuie să te opreşti. Însă să nu fii preocupat şi să fii neliniştit că n-ai făcut destul, nu în sensul acesta, ci în sensul de a face ceva, de a adăuga ceva, dacă se poate şi unde se poate. Ştiţi că a zis Domnul Hristos că, dacă îţi cere cineva să mergi cu el o mie de paşi, tu să mergi două mii de paşi.

Bineînţeles, asta nu trebuie înţeleasă aşa, literar. Dacă trebuie să te duci cu cineva o mie de paşi, când ai ajuns la o mie de paşi să zici: „No, stai aici, că eu mai fac o mie de paşi”. Nu în înţelesul acesta, ci în înţelesul că trebuie să fii deschis, să mai adaugi ceva. N-are rost să mai faci o mie de paşi, fără să fie de trebuinţă. Dar asta înseamnă să cauţi desăvârşirea.

Sfântul Apostol Pavel spune: „Căutaţi desăvârşirea”.

Iubiţi credincioşi, preocupaţi fiind oamenii de desăvârşire, s-au întrebat pe ei înşişi şi s-au întrebat şi între ei, în ce constă desăvârşirea; şi anume, ce trebuie să faci ca să ajungi pe calea desăvârşirii şi să ajungi la desăvârşire. Să ştiţi că Sfântul Isaac Şirul spune că desăvârşirea nu are hotar. Deci nu există un punct în care să zici: gata, aici s-a ajuns la desăvârşire. N-are hotar. De ce? Pentru că desăvârşirea noastră trebuie să fie desăvârşirea Tatălui Ceresc. Aşa a zis Domnul Hristos: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru cel din ceruri desăvârşit este”.

Poţi să ajungi la desăvârşirea lui Dumnezeu?

Noi zicem că nu. Nu poţi, dar o poţi avea în vedere şi să o faci cât mai mult şi să te apropii cât mai tare de deplinătatea, de desăvârşirea lui Dumnezeu. Atunci, în ce constă desăvârşirea, în principal? În două lucruri: în iubire şi în smerenie. Desăvârşirea în iubire, pentru că a zis Domnul Hristos să iubim pe vrăjmaşii noştri: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri ca să fiţi asemenea Tatălui celui din ceruri”. Deci în iubire şi în smerenie. Sfântul Isaac Şirul a fost întrebat: „Ce este desăvârşirea?” şi a răspuns: „Desăvârşirea este o prăpastie de smerenie”. O smerire dusă la ultima posibilitate, să te rostogoleşti în smerenie. Sunt multe lucruri care ar trebui avute în vedere. Ce înseamnă prăpastie de smerenie, cum se poate ajunge, ce să urmăreşti în mod special? Nu ne vom ocupa acum de acestea.

Deci să ţinem minte: trebuie să căutăm desăvârşirea, perfecţiunea tară hotar, perfecţiune care trebuie avută în vedere în ceea ce priveşte iubirea şi smerenia. Şi bineînţeles că, dacă mergi pe calea aceasta a iubirii şi a smereniei, toate celelalte se adaugă şi se realizează, pentru că vă spuneam zilele trecute că iubirea e o virtute cuprinzătoare. V-am spus cele paisprezece sau cincisprezece virtuţi pe care le cuprinde dragostea faţă de oameni.

Iubirea mai presus de fire

Şi acum, să vedem care e calea care duce la iubire, la iubirea mai presus de fire.

Dar înainte de aceasta, aş vrea să vă mai spun ceva. Nu ştiu dacă vă mai spune altcineva sau dacă mai aveţi ocazie în viaţă să mai auziţi astfel de lucruri, mie mi-e la îndemână să vă spun aceasta şi vă spun că înaintarea în viaţa duhovnicească e gândită în concepţia creştină în trei etape, şi anume: prima este mântuirea, a doua este iluminarea şi a treia este unirea cu Dumnezeu sau desăvârşirea. Cei care aţi avut în mână Filocalia cunoaşteţi, dar nu ştiu dacă aţi avut-o toţi, poate că unii nici n-aţi auzit şi nici nu ştiţi ce-i aceea Filocalia. Ce-i Filocalia? Filocalia este, după cum scrie în titlul ei, „culegere din scrierile Sfinţilor Părinţi, care ne arată cum poate omul să se cureţe, să se lumineze şi să se desăvârşească”.

Filocalia îi învaţă pe oameni cum să se cureţe de patimi

Aceste trei lucruri le are în vedere Filocalia în ansamblul ei. Trebuie să ştiţi că Filocalia românească are în ansamblul ei douăsprezece volume groase. E greu să le citeşti pe toate douăsprezece şi apoi acestea nu-s lucruri de citit. Sunt lucruri de studiat, pentru că ele n-au fost scrise de un om pentru un om, ci au fost scrise de mulţi oameni, pe parcursul a o mie de ani, şi pentru oameni diferiţi. Nu au avut cei din secolul al IV-lea Filocalia pe care au avut-o cei din secolul al XlV-lea.

Oricum, e bine să fie cunoscută, iar pe cât putem, să o asimilăm şi să ne orientăm. Adevărul este că oamenii în general nu îşi rânduiesc viaţa după studii şi după ce ştiu ei de ici şi de dincolo. Ei caută să înainteze în viaţa duhovnicească fiecare cum poate. Deci reţinem: Filocalia îi învaţă pe oameni cum să se cureţe de patimi, de răutăţi, cum să se mântuiască, cum să se lumineze cu contemplaţia naturii în care se reflectă Dumnezeu, cum să ajungă la deplinătate sau cum să ajungă la îndumnezeire.

Bucuriile credinţei, Arhim. Teofil Părăian

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here