Iubirea faţă de vrăjmaşi

0
120

predica-Duminica-a-19-a-după-RusaliiOrice om cu o anumită poziţie sau valoare are duşmani. Este vorba de toţi aceia care îl încurcă şi a căror prezenţă îi provoacă indispoziţie.

Cei mai mulţi oameni îşi exprimă în mod liber sentimentele. Politicienii de pildă nu-şi ascund deloc duşmănia ce o simt unul faţă de celălalt. Oamenii de afaceri ştiu cine le sunt rivalii, iar sindicaliştii ştiu şi ei cu cine au de luptat.

Clerul se plasează însă într-o categorie diferită, conform imaginii clasice ce îl înfăţişează iubindu-i pe toţi şi împărţind binecuvântări într-o parte sau alta. El nu ar trebui să fíe în duşmănie cu nimeni în afară de diavol. Specificul slujirii lui nu îl lasă să se manifeste cu mânie faţă de cineva, chiar dacă îi este îngăduit câteodată să apeleze la „sfânta mânie”. Este chemat aşadar să-1 iubească pe cel păcătos şi să urască doar Păcatul.

Desigur că în practică ştim că nu este deloc uşor facem separaţie între făptaş şi fărădelegea lui. Mulţi preoţi sunt nevoiţi să intre în contact oameni   jignitori,   agresivi   şi duşmănoşi. Comportamentul unora dintre aceştia este cu adevărat ,  dobitocesc, parte din ei putând fi adesea întâlniţi poziţii importante din aparatul administrativ al Bisericii, unde nu fac decât să îngreuneze viaţa celor din jurul lor. Laicilor de acest tip le face plăcere să intre în componenţa consiliilor bisericeşti, să controleze treburile economice şi să folosească veniturile bisericeşti pentru a cumpăra candelabre de prost gust ori alte obiecte de aceeaşi factură, opunându-se însă cheltuielilor destinate programelor cu tineretul şi altor activităţi pastorale ale Bisericii. Unii consideră astfel de oameni o adevărată plagă, în timp ce alţii văd în ei nişte lucrători neobosiţi şi dedicaţi ai Bisericii. Clericii ce au avut însă ocazia să lucreze cu ei îi văd ca pe nişte adevăraţi duşmani, cu care sunt nevoiţi să se afle într-un permanent conflict.

Preotul pare că îi îngăduie pe toţi aceşti oameni, respingându-i însă în forul lui interior. Această dispoziţie reală îi va amputa spontaneitatea şi sensibilitatea, făcând din el un distant prestator de servicii.

Preotul va găsi întotdeauna duşmani şi printre întâistătătorii – conducătorii – săi, fapt ce îl poate determina la un moment să ia poziţie împotriva aceluia dintre episcopi care, mişcat fiind de nevrozele şi prejudecăţile personale, a devenit pentru clerici o adevărată piatră de poticnire. El poate lua de asemenea poziţie şi împotriva tuturor acelor consilii bisericeşti care îl înconjoară, de regulă, pe episcop; şi par de neînlocuit pentru funcţionarea aparatul administrativ şi a bunei desfăşurări a ceremonialului „bisericesc”, oameni ce nu au nici urmă de trup bisericesc adevărat, fiind brutali, mitocani, autorii şi ameninţători.

Mulţi dintre duşmanii clerului nu sunt în realitate mădulare ale Bisericii. Ei se pot regăsi printre acei ziarişti, scriitori, politicieni sau funcţionari publici, stăpâniţi adesea de o furie anticlericală mai mult sau mai puţin motivată, care nu pierd niciun prilej pentru a submina, ironiza sau război slujitorii bisericeşti.

Evident, preotul, ca oricare alt om, are duşmanii lui. Insă, spre deosebire de ceilalţi oameni, este nevoit într-un fel să pretexteze că duşmanii lui îi sunt de fapt prieteni. Dacă acest lucru îi este impus într-o anumită măsură de stereotipul dominant referitor la cler (ca unul ce nu trebuie să aibă duşmani), de la un punct, însă, această atitudine se datorează dorinţei clericului de a urma poruncii lui Hristos ce spune „iubiţi-i pe duşmanii voştri”.

Clerul azi, o privire din interior, tentaţii, impasuri, maladii şi remedii, părintele Filotheos Faros

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here