Iubirea fără Hristos nu are niciun gust

0
81
Translate in

Iubirea fără Hristos nu are niciun gust

Iubirea fără Hristos nu are nici un gust. Şi mai mult vă spun că iubirea se consumă şi nu mai are acel gust, în care să vezi în fiecare clipă o veşnicie întreagă, alături de celălalt. Nu mai are gust, pentru câ este fără Dumnezeu.

Eşti cu soţia ta în intimitate, act binecuvântat, gustos, frumos… Nu o ai pe soţie ca pe-o desfrânată Evr 13, 4), o ai ca pe-o mireasă veşnică! Aşa să le vedeţi pe soţiile voastre.

Pentru că, repet, cuvântul – Căsătoria nu este un contract sau o încercare (căsătorie de probă), este confruntarea cu realitatea spiritului. Ea este – am să îdrăznesc să spun în plin secol al XX-lea, veac al aiurelilor – măsura comună a întâlnirii noastre cu Dumnezeu.

Şi sper, iubite Cititorule, să înţelegi acum, în chip simplu, adevărul: căsătoria este cu totul altceva decât o înscriere în registrul de stare civilă. Căsătoria este o Taină, cum spune Biserica. Nu desconsider înscrierea în registrul de stare civilă, dar am vrut să subliniez dimensiunea care realmente o caracterizează.

În căsătoria adevărată, femeia trebuie să înceteze, la un moment dat, să fie obiectul poftelor, al dorinţelor, care nu pot avea decât un caracter efemer, trecător.

Bărbatul – prin care femeia ar trebui să afle sensul vieţii – ar trebui, în dragoste profundă, -să recunoască în ea o valoare omenească absolută şi complementul integrităţi personale.

Ei trebuie să se regăsească în dragoste şi căsnicie, în icoana umanităţii lor. Sexul, ştiu, este, foarte adesea şi mai ales în căsătorie, motivul unor despărţiri, al unor tragice despărţiri, tocmai pentru că partenerii habar nu au de adevăratele probleme şi nejunsuri ale legăturii bărbat-femeie.

Căsătoria nu poate fi o relaţie de genul unei contribuţii la creşterea animalelor sau la satisfacerea, mai la modă, a unor nevoi.

Căsătoria trebuie să înmulţească pe pământ nu numărul dobitoacelor, ci numărul oamenilor, ceea ce, în alt registru, se traduce cu să înmulţească chipul lui Hristos. Dacă, în lipsă de ceva femeie înseamnă împărăteasă dăruitoare – numai cuvântul Adam înseamnă pământ!

Dar dacă este cu Dumnezeu, atunci este prospeţime în fiecare clipă şi nu există derapaje… Mireasa care intră fecioară în biserică la Taina Cununiei, fecioară rămâne toată viaţa – chiar după ce naşte prunci – şi mirele la fel, bineînţeles doar dacă sunt şi rămân în Hristos. Nimic nu se poate concepe fără Dumnezeu.

Femeia mii de ani a fost roabă până a venit Hristos şi a pus-o în verticalitate, a pus-o în egalitate cu bărbatul sau mult mai sus decât bărbatul-femeia având harisme ce-L pot naşte pe Hristos în sufletul bărbatului şi să-i mărească bărbăţia.

E puţin darul acesta? Femeie înseamnă „împărăteasă dăruitoare,” pusă pe tron nu ca să domnească, ci pentru a-l admira pe cel ce a avut puterea să o ţină acolo.

Femeia, pusă în adevăratele sale valori, începe să mai bine să creeze şi abia atunci se dăruieşte total, nu convenţional. De asta avem nevoie, de o dăruire totală, asta urmărim noi. Marea greşeală este deci că nu se pune în valoare femeia.

Se culcă cu muierea lui, cum se spune despre căsătoria banală, vulgară, lipsită de har, atunci situaţia este şi rămâne catastrofală, oricare ar fi aparenţele. Iluzia aceasta a libertăţii şi a disponibilităţii ruinează atâtea existenţe!

Nu este uşor să se înţeleagă lucrul acesta. Îmi dau seama, eu, în primul rând, că este foarte greu, că parcă aş vorbi o limbă stranie, ale cărei vorbe au un sens care ne scapă sau, ceea ce este şi mai grav, ale cărei cuvinte le percepem ca lipsite de conţinut.

Dar tocmai pentru că s-ar putea să intrăm într-o perioadă de eliberări, de emancipări împinse până la anarhie, în universul spiritului, socotesc a fi de o importanţă capitală restructurarea, revalorizarea unor fapte esenţiale de viaţă, a căror semnificaţie este din ce în ce mai puţin cunoscută sau recunoscută.

Cu cât cineva se vrea mai liber, cu atât îl pândesc mai multe sclavii. Cu cât cineva, în numele acestei iluzorii libertăţi, va dori să dispună de mintea, de sufletul, de trupul, de sexul său, de căsătorie şi de toate câte îşi închipuie că sunt ale sale, cu atât va merge la mai amarnice dezamăgiri şi falimente. Nu putem fi liberi decât în măsura în care cunoaştem Adevărul – Alexandru Mironescu.

Dragii mei, feriţi-vă cu orice preţ de a rămâne în mediocritate, adică într-un fel de a te numi creştin (II Tim 3, 5), dar numai cu ceea ce zici că o să faci. Creştinul adevărat trebuie să facă ceea ce trebuie.

Pentru că spune latinul: „Non multa, sed multum,” adică „nu multe, ci mult.” Ceea ce faci trebuie să fie mult mai apăsat, pentru că nu ne interesează cantitatea lucrurilor, ci ne interesează raportarea noastră la Adevăr, că altfel nici nu ne ajută harul Lui. Pentru că există numai şi numai eroism în ceea ce a făcut Dumnezeu în om.

În Împărăţia cerurilor nu există milogi. Se ştie foarte mult şi s-a înrădăcinat faptul că El este Milostiv, dar nu se pune aşa problema. Nu avem cuvinte să arătăm milostivirea Lui şi cât de mult ne iubeşte, dar ne vrea „oameni de cruce.”

Pentru că spune Mântuitorul: „De vor fi două la moară, una se va lua şi alta se va lăsa” (Luca 17, 35-36). Aparent două femei măritate sunt egale. Au aceeaşi răspundere, sunt îmbrăcate la fel, au aceleaşi probleme de familie. Dar una are lucrare duhovnicească şi cealaltă nu. Prima s-a mulţumit cu ce primeşte un milog, iar a doua s-a aşezat pe poziţia de erou.

Ce ştie bărbatul de aspectul divin ascuns din femeie? Ce poate şti el de adâncurile sau văzduhurile care se pot cuceri alături de femeie? Cum poate auzi el chemările duioase şi veşnice ale inimii iubitei sale? Glasul inimii nu se aude, dar se simte şi leagă strâns laolaltă valorile ascunse ale iubirii.

„Depăşesc orice grijă de mine însumi, orice preocupare de mine însumi, şi în acelaşi timp sunt din ce în ce mai conştient de mine în această uitare, mai transparent mie însumi în lumina curăţitoare a Duhului, mai curat în această uitare a grijii de mine însumi. Te pierzi pentru ca să te găseşti…

Nu te depăşeşti pe tine însuţi într-un gol; te depăşeşti pe tine însuţi regăsindu-te în cineva pe care îl iubeşti, pe care îl revelezi lui însuşi, în Celălalt Care este Duhul Tatălui devenit Duhul fiului care sunt eu.

Pătrund în Duhul prin această uitare de mine însumi şi, în acelaşi timp, am conştiinţa de a fi în propria mea autenticitate prin faptul că sunt în Duhul şi prin Duhul în relaţie filială cu Tatăl. Sunt în mine însumi o triadă.

Sunt o icoană, un chip al Sfintei Treimi. Sunt un chip treimic dar îndeosebi o icoană a Fiului şi, prin El, sunt în legătură cu Tatăl. Nu există un eu izolat, nici numai «eu şi tu», cum spunea Martin Buber: există şi un el.

Tu şi eu avem o responsabilitate faţă de un celălalt. Grija pentru altul, iubirea pentru al treilea, grija pentru al treilea, faţă de care ai o datorie. Aici este aşa cum spuneam o reflexie a Treimii. Noi nu trebuie să aprobăm tot ceea ce se întâmplă astăzi. Asta nu înseamnă normalitate.

Trebuie să ne gândim cum a fost înainte şi să revenim. Căsătoria este o Taină pentru că este o unire, nu numai trupească ci şi una sufletească.

Eu îi sunt recunoscător, ea îmi va fi recunoscătoare, ea va fi toată ziua cu grijă pentru mine pentru că i-am dat plăcere, eu voi fi iarăşi grijuliu toată ziua, dar ne gândim că toată viaţa eu voi avea o răspundere faţă de ea şi ea faţă de mine.

Toate acestea nu le putem despărţi, să reducem căsătoria la sexualitate şi la iubire trupească… Iubirea între un bărbat şi o femeie nu este numai sexualitate. Nu-i numai un lucru trecător, se întâlnesc, «hai, tu, să ne culcăm împreună şi pe urmă du-te de aici».

Asta-i sexualitate. Nu-i nici o responsabilitate în asta. De aceea Biserica sfinţeşte această legătură, pentru că este o responsabilitate. O face Taină! Catolicismul nu o face Taină.

Poate de aceea au ajuns acolo… Catolicii spun aşa: «preotul este numai un martor, nu binecuvântează căsătoria». Cei doi se căsătoresc, preotul nu sfinţeşte nimic. Aşa este la ei.

Sau, pentru că o socotesc că este pură sexualitate, îl opresc pe preot să se căsătorească. Romano- Catolicii au venit cu propunerea ca preoţii să fie necăsătoriţi. Nu! Preotul trebuie să fie căsătorit pentru că asta presupune şi o sumă de responsabilităţi, şi asta îl face pe om serios, cu grijă.

În actul trupesc dintre bărbat şi femeie este şi ceva conştient şi responsabil. De aceea Biserica o priveşte ca o Taină şi sfinţeşte ca o Taină legătura dintre un bărbat şi o femeie.

Legătura dintre un bărbat şi o femeie nu este una pur trupească. Este şi trupească, dar este trupească fără să lipsească o simţire, o unire spirituală. Deşi se spune în Facere «şi vor fi amândoi un trup», dar trup aici nu are numai un sens de trup material, ci vor fi amândoi o unitate.

Dar, precum bărbatul nu este numai trup, la fel ca şi femeia, ei se întregesc reciproc şi simt nevoia să se întregească şi sub raport spiritual. Femeia are un fel de admiraţie o încredere în bărbat, că el este mai tare şi o poate ajuta în viaţă şi admiră o anumită forţă, dar nu numai o forţă trupească, ci şi una spirituală, o capacitate de discernământ.

Bărbatul admiră la femeie delicateţea ei, capacitatea ei de a aduce o dulceaţă în viaţă, de a-l mângâia, de a-l încuraja în felul ei; adică ei se întregesc şi spiritual.

Viaţa bărbatului ar fi prea opacă dacă ar fi numai a lui, şi iarăşi, viaţa femeii ar fi un sentimentalism sălciu, dar şi un sentiment de neputinţă, de gol. Ea trebuie să mângâie pe cineva. Şi bărbatul iarăşi trebuie să ajute pe cineva; ei se întregesc.

Aceasta este semnificaţia celui de al doilea vin la Nunta din Cana. Adică a venit şi de la Dumnezeu o putere. N-a fost numai o înţelegere între ei ca să se căsătorească, a venit şi o încuviinţare a lui Dumnezeu. Acolo unde este o mare unire între doi, este Duhul Sfânt.

Duhul singur îi uneşte fără să se confunde, şi simt iarăşi că nu depinde numai de ei să fie în această unitate, depinde şi de Duhul Sfânt. Vine şi harul care-i uneşte fără să-i confunde şi le întăreşte conştiinţa că sunt uniţi şi prin puterea lui Dumnezeu şi că au datoria de a rămâne uniţi prin aceasta şi chiar să facă efortul acesta.

Divorţurile sunt un semn că a slăbit credinţa, în unele din imaginile vechi din catacombele primelor secole creştine, bărbatul şi femeia sunt prezentaţi ca având în mijlocul lor pe Hristos. El ne uneşte, El spune «să fiţi una în Mine, precum sunt Eu în Tatăl», apoi cu atât mai mult să fiţi una – tu, bărbat şi femeie – în Mine.

Aşa că iubiţi-vă, respectaţi-vă, nu împlinind pur şi simplu pipăit şi celelalte… E o ispită! E foarte bine că există aşa ceva, ca s-o poţi dori, ca să-l poţi dori… după ce s-a săvârşit cununia religioasă.

E o mare greşeală să te îndrăgosteşti de un băiat sau de o fată şi să punem problema căsătoriei pentru că mi-e drag de el sau de ea. Nu, nu!

Trebuie văzut, cât de cât, dacă simt străbătuţi de fiorii sfintei răspunderi pe care o cere căsătoria său şi este nervos şi neliniştit, este mai bine să se plimbe printr-un parc timp de vreo douăzeci de minute şi apoi să se întoarcă la casa lui liniştit şi cu zâmbetul pe buze, chiar dacă întârzie.

Cineva m-a întrebat: «Ce uneşte mai mult pe bărbat cu femeia?» «Recunoştinţa», răspund. Unul iubeşte pe celălalt pentru ceea ce îi dăruieşte. Femeia îi dă bărbatului ei încrederea, devotamentul şi ascultarea sa. Iar bărbatul îi dă femeii siguranţa că o poate proteja.

Femeia este doamna casei, dar şi o mare servitoare, iar bărbatul este stăpânul casei, dar şi hamalul ei. Soţii trebuie să aibă dragoste curată între.ei, pentru ca, existând un climat paşnic în familie, să-şi poată îndeplini datoriile lor duhovniceşti.

Pentru a trăi în chip armonios, soţul trebuie din început să pună ca temelie a vieţii lor dragostea, dragostea cea scumpă, ce se află în nobleţea duhovnicească, în jertfirea de sine, şi nu în dragostea cea mincinoasă, lumească şi trupească.

Atunci când există dragoste şi jertfire de sine, totdeauna se pune unul în situaţia celuilalt, îl înţelege şi-l doare. Şi atunci când cineva îl primeşte pe aproapele său în inima sa îndurerată, îl primeşte pe însuşi Hristos, Care îl umple cu şi mai multă veselie duhovnicească.

Scriptura spune că: Bărbatul este capul femeii. Adică Dumnezeu a rânduit ca bărbatul să stăpânească peste femeie. Iar a stăpâni femeia peste bărbat este o ofensă adusă lui Dumnezeu. Căci Dumnezeu a plăsmuit mai întâi pe Adam şi el a spus despre femeie: Iată aceasta este os din oasele mele şi came din carnea mea.

Evanghelia spune că femeia trebuie să se teamă de bărbatul ei, adică să-l respecte, iar bărbatul să-şi iubească femeia. În dragoste există respect şi respectul se află în dragoste. Căci pe cel pe care îl iubesc îl şi respect. Şi pe cel pe care îl respect îl şi iubesc.

Adică nu este altceva una şi altceva cealaltă, ci amândouă sunt acelaşi lucru. Oamenii însă se depărtează de această armonie a lui Dumnezeu, neînţelegând ceea ce spune Evanghelia.

Şi astfel bărbatul, interpretând greşit cele pe care le spune Evanghelia, îi spune femeii sale: «Trebuie să te temi de mine». Dar dacă s-ar fi temut de tine, nu te-ar fi luat în căsătorie.

Sunt si unele femei care spun: «De ce să se teamă femeia de bărbat? Cu asta nu sunt de acord. Ce fel de religie este aceasta? Nu există egalitate?» Dar vezi ce spune Sfânta Scriptură începutul înţelepciunii este frica de Domnul.

Frica de Dumnezeu înseamnă respectul faţă de Dumnezeu, evlavia, sfiala duhovnicească. Frica aceasta te face să simţi teama. Ea este ceva sfânt.

Egalitatea cu bărbaţii pe care o cer astăzi femeile poate fi valabilă numai până la un punct. Astăzi femeilor, deoarece lucrează şi votează, le-a intrat în cap un duh bolnăvicios şi cred că sunt egale cu bărbaţii.

Fireşte sufletele sunt la fel. Dar dacă bărbatul nu-şi iubeşte femeia, iar femeia nu-l respectă pe bărbat, atunci se creează scene neplăcute în familie.

Mai demult era considerat un lucru foarte grav faptul de a vorbi femeia împotriva bărbatului. Astăzi a intrat în lume un duh de răzvrătire. Cele mai mari scandaluri se fac de la lucruri de nimic.

În familie unul trebuie să se smerească înaintea celuilalt să-i imite virtuţile, dar să-i suporte şi capriciile.

Pentru o astfel de înfruntare a lucrurilor, foarte mult îl ajută pe cineva atunci când gândeşte că Hristos S-a jertfit pentru păcatele noastre şi ne rabdă pe toţi, miliarde de oameni, deşi este fără de păcat, în timp ce noi când suntem chinuiţi de capriciile altora, ne plătim păcatele.

Bunul Dumnezeu le rânduieşte astfel încât unul cu harisma cu care este înzestrat, să-l ajute pe celălalt şi prin cusurul pe care îl are să smerească în faţa celuilalt. Pentru că fiecare om are harismele sale, dar are şi câteva cusururi pe care trebuie să se nevoiască să le taie.

Dumnezeu ne dă prilejuri de a practica virtuţile. Dar mulţi, deşi cer de la Dumnezeu să le dea astfel de prilejuri, murmură atunci când întâmpină vreo greutate. Uneori, de pildă, Bunul Dumnezeu din nesfârşita Sa dragoste, voind să-l deprindă pe bărbat cu smerenia şi ascultarea îşi retrage harul de la femeia lui, care începe să devină capricioasă şi să se poarte cu asprime.

Atunci bărbatul trebuie să se bucure şi să mulţumească lui Dumnezeu pentru acest prilej pe care El i-l dă ca să se nevoiască, iar nu să murmure. Sau mama cere de la Dumnezeu să-i dea răbdare. Şi chiar atunci copilul ei trage faţa de masă cu toate cele pregătite pentru prânz şi le aruncă jos. Ca şi cum i-ar spune: «Mamă, fa răbdare!»” Sfântul Paisie Aghioritul.

Trebuie să simţi că celălalt e pentru tine. Există o forţă nevăzută în tine, cu care simţi că acesta este… „cel ce este”. Îl vezi cum se manifestă, îi vezi naivitatea celuilalt, cuminţenia, dorinţa de a se dărui, dar nu doar pentru plăceri; pentru că, de multe ori, dorinţa [instinctul deghizat] acoperă scopurile [care până la urmă se demască].

Adică, „domnule, nu mai ţin cont de nimic, ne iubim”. Ca până la urmă să-şi pună problema despărţirii pentru că au apărut alte [fete mai sexi] împrejurări ispititoare .

Pentru că frumuseţea trupească o să se mai schimbe, dar trebuie să rămână mai departe frumuseţea creştină din fiecare, pentru fiecare. Pentru asta se dă verigheta: iubirea celuilalt către celălalt. Adică iubirea nu are nici început, nici sfârşit – asta ar fi semnificaţia verighetei.

În iubire trebuie să fie un puternic sentiment în veşnicie, nu inconsecvenţă. Nimic nu bucură până la topire, angajare, transformare şi transfigurare în sens divin, ca sentimentul de siguranţă în reciprocitatea celuilalt, ca identitatea deplină a inimilor.

Iubirea răspunde la toate întrebările: iubirea aduce primei, care dau valoare nemaipomenită căsniciei – zâmbetul lor – şi creează unitate nezdruncinată familiei.

O problemă mai intimă care trebuie lămurită este că cei mai mulţi tineri se gândesc mai întâi la o căsătorie pentru plăceri, ceea ce este o mare greşeală.

Aceste lucruri ţi le-a dat Dumnezeu gratuit, nu trebuie să te mai preocupe. Nu mănânc pentru că e dulce mâncarea, ci ca să mă hrănesc. Că e dulce are un avantaj, dar nu acesta este scopul.

Aşa şi plăcerea, este o consecinţă. Naşterea de copii este o consecinţă, nu e un scop suprem al căsătoriei. Scopul este stimularea reciprocă pentru mântuire. Aşadar este o greşeală să construieşti o relaţie pe nişte motive imediate – să fie o lună de miere şi o viaţă de amar.

Dacă este iubire lucrurile se rezolvă de la sine: se uită unul la altul şi ştiu ce au de făcut.

M-ar bucura ca aceşti bărbaţi să aibă o mai mare stăpânire de sine, creştere şi educaţie cu mai multă răspundere: o conştiinţă mai ascuţită şi o bărbăţie jertfitoare.

Bărbatul să fie curat în fiecare cugetare şi mişcare, să se cucerească pe sine şi să fie el, „cel ce este”, pentru mireasa lui – ca să fie sigur că şi el, şi casa lui vor avea un viitor aureolat.

Este o mare Taină că sunt nişte bucurii care se imprimă în sufletele amândurora. Relaţia sexuală rămâne un lucru neînsemnat în comparaţie cu aceste bucurii.

În legătură cu naşterea de prunci şi creşterea lor, vă spun: mama este mamă încă de la zămislirea copilului şi stările de încurcătură sufletească, de supărări, sunt cele mai nepotrivite şi sunt mari greşeli pentru formarea fătului, pentru că se imprimă în el toate supărările tale şi mititelul se naşte irascibil şi cu altele asemenea.

O foarte mare preţuire din partea soţului, o liniştire sufletească mare, face mult mai mult decât indică medicii şi altele asemenea. Reţetele, luaţi-le cum vă indică medicii [creştini], că doar nu anulăm reţetele.

Fericiţi sunt cei care aşteaptă copii. Dar să ştiţi că fătul are sufletul în el încă de la momentul zămislirii. Chiar în dreptul Roman se spune „Copilul, odată zămislit, are drept de cetăţean.” Aţi auzit ce ziceau? Şi continuă: „Cu condiţia ca să se nască,” spun ei, ca să îl pună la „inventar”.

Să-i creşteţi să se mântuiască (Efes 6, 4). Familia este locul în care înveţi primii paşi în viaţă, acolo te formezi ca om în cei şapte ani de-acasă. Apoi, şcoala şi Biserica îţi desăvârşesc educaţia.

Este foarte important ca un copil să aibă ambii părinţi care să-l îndrume. Tatăl îi asigură traiul, îl ocroteşte şi-l poate învăţa multe. Mama îl hrăneşte, îl îngrijeşte când e bolnav, îi dă balsam pentru sufletul rănit, sădeşte în copil încrederea în viitor. „Mama naşte, mama renaşte.”

Ca metodă tot blândeţea rămâne cea mai bună, pentru că, folosind asprimea, copilul te ascultă de frică şi prinde numai în „piele” învăţătura ta. Dar dacă te porţi blând cu el: „Copilul tatii, copilul mamei, uite aşa…”

Cu alte cuvinte, copiii mei să mă asculte şi după moartea mea, pentru că le rămân: „Uite, Doamne, ce spuneau mama şi tata!” Dar dacă te-ai purtat aspru cu el, a miorlăit, l-a durut şi nu te ascultă. Deci, ca metodă, tot blândeţea.

Dar asta nu înseamnă să nu le împletim, ci să fie şi un pic de asprime, pentru că el doreşte să împlinească numai ce vrea el, nu ceea ce trebuie. Dar foarte important este să-i dai exemplu de viaţă.

Pentru că el ştie să vorbească, nu l-ai învăţat tu să vorbească, dar te-a auzit pe tine vorbind în casă şi a învăţat şi el. Şi-ţi învaţă şi faptele tale.

Deci să fii exemplu, acesta este cel mai mare lucru! Mai întâi trebuie să fim cu dibăcie. Să încercăm să-L prezentăm accesibil în povestiri pe Dumnezeu conştiinţei lor. Să înceapă să se închine.

Copiii nu înţeleg puterea grozavă a credinţei, dar practica în sine va aduce roade mai târziu. Un alt element din educaţia lor ar fi să-i iubească la rândul lor pe ceilalţi copii.

Învăţătura creştină îi mai domoleşte. Ştiţi cum se spune: „Părinţii care nasc copii şi-i educă să fie cuminţi umplu Raiul de sfinţi.” Pentru că se înţelege că dacă i-ai făcut, trebuie să-i şi mântuieşti. Şi nu poţi să-i mântuieşti fără blândeţe. Părinţii trebuie să se bucure la vederea copiilor când intră în casă.

E aici problema libertăţii fiului care are tendinţa să facă ce vrea, nu ce trebuie. Copilul este neformat, dar poţi întrezări şi câte ceva neprevăzut, care te surprinde: „Măi, ia uite ce a spus copilul acesta!”

Trebuie să-l înţelegi. Eu cred că blândeţea este fundamentală în educaţie. Blândeţea dă rezultatele cele mai bune. Repet, numai ea prinde în adânc.

Eu nu văd neapărat ceva rău în simbolul acesta al moşului generos, care le dă cadouri micuţilor. Moşul e, până la urmă, o convenţie, o ficţiune, menită să contribuie la educaţia copilului. Este o bucurie aşteptată şi un act de pedagogie, că-l învaţă să fie cuminte şi să dăruiască, la rândul său.

E mai uşor să-l educi pe copil, să-l disciplinezi, să-l determini să înveţe bine, promiţându-i o recompensă. Sigur, şi pedeapsa e utilă, dar dragostea e indispensabilă. Şi tot din dragoste, părinţii o pot face şi pe Moş Crăciun.

Fără îndoială, în această industrie şi în această propagandă a lui Moş Crăciun există un rost mai adânc, care poate urmări să rupă imaginea lui Moş Crăciun de Naşterea Domnului.

Probabil că pe undeva există un comandament anticreştin, că nici dracul „nu stă cu mâinile în sân.” Dar nu este nici o primejdie, atâta vreme cât părinţii creştini ştiu să-şi educe copiii, să-i înveţe să se închine şi să le explice totul în amănunt.

Grija cade tot pe familie, să-l dirijeze continuu şi să îndrepte ceea ce a învăţat greşit. Tot mama rămâne pedagogul cel mai bun. Şi la şcoală îi obişnuiesc cu comunitatea. E o oarecare ordine. Nu este rea, dar s-ar putea să fie o dirijare necreştină.

El trebuie învăţat să spună ce s-a întâmplat la şcoală şi părinţii să îndrepte cu orice chip greşeala enormă pe care a făcut-o un pedagog. Sunt mai puţini copiii care spun: „Eu fac aşa pentru că m-a învăţat profesorul,” însă aproape toţi spun: „Aşa m-a învăţat tata sau mama.” Pentru că aici dragostea e simţită de toţi, din partea tuturor.

„Să-ţi cinsteşti părinţii”

În afară de această poruncă: „Să-ţi cinsteşti părinţii” (Matei 15, 4) mai este o poruncă a lui Hristos care spune: „Lasă şi tată şi mamă şi soţ şi soţie şi copii” (Matei 10, 37; Cf. Luca 14, 26). Atunci când eşti în dilemă pentru Hristos, trebuie să ştii că El e mai presus de toate. Pe El trebuie să-L iubeşti mai întâi. Pe El să-L asculţi, şi pe urmă pe părinţi.

Nu este nici o greşeală dacă ei se supără că tu te duci la biserică şi tu continui să te duci. De unde este obiceiul acesta ca fiul să se ducă la biserică şi părinţii să nu se ducă? În loc să fie, hai să zicem, invers.

Pentru că nici Iisus Pruncul nu le-a spus Maicii Domnului şi dreptului Iosif că rămâne la templu. Şi l-au căutat trei zile. Şi după ce L-au găsit, Maica Domnului L-a întrebat: „De ce ne-ai făcut asta?” Şi le-a spus: „Nu ştiaţi că întru cele ce sunt ale Tatălui Meu mi Se cădea Mie să fiu!” (Luca 2, 49). Că vorbeam de copii. Ce educaţie le-au făcut?

S-a mers pe principiul inerţiei: l-am născut, l-am crescut, trebuie să-l însor, nu-ştiu-ce. De aici boli, de aici fel de fel de nenorociri. Şi vin târziu la duhovnic, la moarte, când nu mai pot să deschidă gura să mai zică un păcat la spovedit.

“Leacuri pentru frământările omului contemporan”, Părintele Arsenie Papacioc – Ieromonah Benedict Stancu. Constanţa: Editura Elena, 2016