Legătura dintre suferinţă şi păcat. Suferinţa ca urmare a păcatului strămoşesc

iubirea de sineSuferinţa îşi are prima obârşie în păcatul strămoşesc. Ea este strans legata de iubirea de sine. De vreme ce Dumnezeu n-a creat suferinţa şi ea n-a existat în creaţie la început, atunci de unde vine ea?

Părinţii spun că păcatul celui dintâi om a adus-o pe lume şi a fost pricinuită de libertatea lui de a alege, mai precis de actul prin care omul, călcând porunca dumnezeiască, s-a îndepărtat de Dumnezeu şi singur s-a lipsit pe sine de fericita stare din Rai. Pierzându-şi astfel prin propria-i greşeală bunurile de care se bucura atunci prin împărtăşirea de Bine, a lăsat să intre în el mulţimea relelor, între care şi suferinţa. Aşa cum spune Teofil al Antiohiei, „celui dintâi zidit, neascultarea i-a adus izgonirea din Rai; […], din pricina neascultării omul a adus asupra sa osteneală, durere, întristare.” Sfântul Grigorie de Nyssa dă multă atenţie acestui proces.

El scrie, astfel, că: „omul a ajuns să guste răul în urma unui gest liber al voii sale, introducând […] răul în sângele său”, şi „căzând, pentru o clipă de plăcere, din fericirea cuvenită unor fiinţe lipsite de patimi, suntem de-acum mânaţi spre rău. De aceea se întoarce iarăşi omul în pământ, ca un ciob de lut ajuns netrebnic”. Şi după ce spune că „omul nu este prin firea sa creată la început pătimitor (neavând, aşadar, de pătimit nici suferinţă) şi muritor”, arată că „patimile au intrat mai târziu, după cea dintâi zidire. […]

Sfântul Ioan Damaschin scrie că numai călcarea poruncii l-a abătut pe om de la Dumnezeu.

Şi această urgie, pe care nesilit şi-a atras-o, are acum în stăpânire neamul omenesc şi, căzând în amăgire, de voia lui, omul patimii s-a făcut el însuşi născocitor de rele, neaflând la Dumnezeu izvodire de rău, căci Dumnezeu n-a făcut moartea (înţelepciunea lui Solomon 1, 13), ci, într-un anume fel, omul s-a făcut creator şi artizan al relelor.” Sfântul Ioan Damaschin scrie şi el că numai călcarea poruncii l-a abătut pe om de la Dumnezeu şi de la binele ce izvora de la El şi, „îndreptându-se mai mult spre materie”, „şi-a împropriat coruptibilitatea, a ajuns pătimitor, în loc de ne-pătimitor, muritor, în loc de nemuritor […].

Şi, amăgit prin atacul diavolului, începătorul răutăţii […], nepăzind porunca Creatorului, a fost lipsit de har, scos din rudenia cu Dumnezeu, acoperit cu asprimea vieţii pline de dureri.” Tot el, în alt loc, spune că suferinţa face parte dintre patimile fireşti, „care s-au ivit în viaţa omenească din pricina osândei date pentru călcarea poruncii”. Avva Dorotei scrie că, pentru călcarea po-runcii, Adam „a fost scos din Rai şi a căzut din starea cea după fire (precum îl zidise Dumnezeu) şi a ajuns în cea contrară firii, adică în […] patimi, căzând sub stăpânirea lor. Căci s-a făcut robul lor prin neascultarea sa”. În ceea ce-l priveşte, Sfântul Grigorie Palama scrie: „De unde slăbiciunile, bolile şi toate celelalte rele din care ni se trage moartea?

De unde moartea?

Din iubirea de sine. Din neascultarea poruncii dumnezeieşti, din călcarea legii date de Dumnezeu, din păcatul strămoşesc săvârşit în Rai. Bolile, neputinţele şi povara încercărilor de tot felul păcatul le-a născut. Prin el cu adevărat ne-am îmbrăcat cu «tunicile de piele» ale acestui trup stricăcios, muritor, covârşit de dureri, şi am intrat în lumea aceasta trecătoare şi pieritoare, fiind osândiţi să ducem o viaţă pândită de multe rele şi nenorociri.”

Pentru Sfântul Grigorie Palama, moartea, înfăţişată de Scriptură (cf. Facerea 2,17; Romani 5,12; I Corinteni 15,21) şi de Sfinţii Părinţi drept principala consecinţă a păcatului strămoşesc, trebuie înţeleasă în sens larg, mai întâi ca moarte a sufletului, iar, cât priveşte trupul, pe lângă moartea propriu-zisă şi stricăciunea care ne duce la ea, mai trebuie adăugate aici şi toate durerile şi suferinţele: „Moartea adusă sufletului prin călcarea poruncii nu doar strică sufletul, ci şi aduce asupra trupului chinuri şi patimi, ducându-l într-un sfârşit la moarte.”

Însă, neîndoios, dintre Părinţi Sfântul Maxim Mărturisitorul este cel care a arătat cel mai limpede că durerea, nedespărţită de plăcere, căreia îi urmează în chip necesar, este o urmare a păcatului strămoşese. El vorbeşte adesea de „durerea pe care o aduce păcatul”.

Omul a fost făcut de Dumnezeu împodobit cu frumuseţea nestricăciunii şi a nemuririi.

El scrie că „pătimirea – care implică durerea -, stricăciunea şi moartea cea după fire le-a adus în Adam povârnirea voii libere”. El arată cum primul om, „prin reaua folosire a însuşirilor sădite în fiinţa sa inteligibilă, întorcând mişcarea lor împotriva firii, a introdus în el şi în toată zidirea stricăciunea pe care o vedem acum şi nimicirea”. În altă parte vorbeşte de schimbarea produsă în om în urma păcatului, de modificarea adusă trupului, născând condiţii propice suferinţei şi stricăciunii: „Omul a fost făcut de Dumnezeu împodobit cu frumuseţea nestricăciunii şi a nemuririi.

Dar el, preferând […] inferioritatea firii văzu-te din jurul lui”, a „secerat ca rod vrednic de aplecarea voii sale […] nu numai stricăciunea şi moartea trupului şi mişcarea şi alunecarea pe dată spre orice patimă, ci şi nestatornicia şi pornirea uşoară spre schimbare a firii văzute din afara şi din jurul lui, care-1 fac lesne schimbător”.

Pentru Sfântul Maxim, iubirea de sine este cu adevărat idolatrizare a propriului trup. Iubirea de sine este maica tuturor patimilor,

Sfântul Maxim vorbeşte în altă parte despre legătura strânsă dintre plăcere, durere şi iubirea pătimaşă de sine, care au înlocuit în Adam iubirea de Dumnezeu. Pentru Sfântul Maxim, iubirea de sine este cu adevărat idolatrizare a propriului trup, fie direct, fie prin mijlocirea zidirii, privită exclusiv sub aspectul ei sensibil, idolatrizare motivată prin căutarea plăcerii simţite, care însă e însoţită negreşit întotdeauna de durere: „Prin grija de trup săvârşind omul slujirea cea stricăcioasă şi umplându-se de iubirea trupească de sine, avea în el într-o lucrare neîncetată plăcerea şi durerea.

Căci, mâncând mereu din pomul neascultării, încerca prin simţire cunoştinţa binelui şi răului, amestecate în el. Că de-ar zice cineva că pomul cunoştinţei binelui şi a răului este zidirea cea văzută, nu s-ar abate de la adevăr. Căci împărtăşirea de ea produce în chip natural plăcerea şi durerea.”

Iubirea de sine este, după Sfântul Maxim, maica tuturor patimilor. Acestea – chiar dacă unele dintre ele se arată a fi născute din încercarea de a fugi de durere – sunt pentru om izvoare de multe suferinţe, atât sufleteşti, cât şi trupeşti. «Pământul blestemat» al ostenelilor lui Adam (Facerea 3, 17) este trupul lui Adam, necontenit blestemat prin faptele sale, adică prin patimile minţii lipite de pământ, la nerodirea virtuţilor, care sunt fapte ale lui Dumnezeu. Şi din acest trup al său se hrăneşte omul cu durere şi cu întristare multă, bucurându-se doar de puţina dulceaţă ce i-o dă el. Din trup îi răsar omului, pentru o plăcere stricăcioasă, grijile şi frământarea gândurilor, ca nişte spini, şi marile ispite şi primejdii, ca nişte mărăcini, împungându-l din toate părţile şi pricinuindu-i numai durere.”

Dumnezeu nu vrea suferinţa omului, Jean-Claude Larchet

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here