Iubirea de sine – maica tuturor relelor

0
404

sine“Oricine voieşte să urmeze Mie, să se lepede de sine, să-şi ia cruce şi să vină după Mine” (Matei 16, 24; Marcu 8, 34).

Cea mai grea şi mai subţire dintre toate patimile care robesc firea omenească este iubirea de sine. Aceasta este prea cu anevoie de cunoscut de mintea noastră şi cu anevoie de biruit, deoarece ne stăpâneşte prin tot felul de patimi, fiice ale ei. Acest lucru ştiindu-l Ziditorul nostru Dumnezeu – că prea mult suntem toţi robiţi de ea – ne sfătuieşte, pe cei care voim a-L urma, să ne lepădăm de noi înşine, zicându-ne: Oricine voieşte să urmeze Mie, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să vină după Mine (Matei 16, 24; Marcu 8, 34). Toţi sfinţii teologi şi dumnezeieştii Părinţi ai Bisericii lui Hristos arată că iubirea de sine este maică, rădăcină şi izvor al tuturor patimilor şi păcatelor.

Aceasta, mai mult ca pe oricare din oameni, pe mine păcătosul şi leneşul mă robeşte şi mă stăpâneşte în toată clipa şi vremea. Şi oare cum aş putea eu, cel cu totul cuprins şi legat în mrejele ei, a spune cu de-amănuntul, răutatea şi viclenia acestei patimi, dacă prin lucrare, niciodată nu am încercat a mă împotrivi? Această stare vrednică de plâns a mea ar trebui să mă facă a tăcea, cunoscându-mi neputinţa şi sărăcia cea din iscusinţă prin robirea faţă de această patimă prea subţire, care mai mult decât toate este legată de firea omenească. Dar nu este bine ca cel ce a căzut în groapă să stea acolo tăcând şi să nu strige la alţii ce vin pe cale spre a-i feri de prăpastia căderii.

Acestea socotind, m-am gândit ca din cele ce am cunoscut – nu din iscusinţa proprie să arăt în cele ce urmează, cât de cât, răutatea iubirii de sine şi a ramurilor ei blestemate.

Oamenii cei mai noi o numesc “egoism”, alţii, “eu”, alţii, “folosinţă de sine” etc. Iar dumnezeiescul Părinte, marele filozof şi dascăl al Ortodoxiei, Maxim Mărturisitorul, pe iubirea de sine o numeşte: “iubire nesocotită faţă de trup” (Filocalia, voi. 2, cap. 8 şi 57, Sibiu, 1947). El arată că această patimă este “maica şi rădăcina tuturor relelor”. Iată ce zice şi Sfântul Isihie Sinaitul despre această blestemată patimă: “Nu este venin mai tare ca veninul aspidei şi al vasiliscului şi nu este păcat mai mare ca păcatul iubirii de sine (Filocalia, vol- 4 C. 100, p. 9). La fel şi Sfântul Efrem Sirul numeşte iubirea de sine “născătoarea răutăţilor şi rădăcina tuturor relelor şi patimilor” (Cuvânt pentru faptele cele bune şi patimile cele sufleteşti, tom. 3, p. 495, Mănăstirea Neamţ).

Iubirea de sine, fiind maică şi rădăcină a toată răutatea, are o mulţime de fiice şi vlăstare blestemate care se nasc şi cresc din ea. Din cele prea multe ramuri ale ei vom însemna aici câteva dintre ele, şi anume:

Prima născută a ei este mila de sine (Sfântul Teofan Zăvorâtul, Sbornicul, despre rugăciunea lui Iisus, cap. 6). Această fiică a iubirii de sine ne învaţă a avea milă de noi fără măsură. Ea ne zice prin gând: “Vezi ce faci; ai grijă de tine şi nu te osteni prea mult, nu posti prea mult, nu priveghea prea mult, nu suferi durere sau ocară prea mare sau osteneală, că aşa ceva nu ţi se cuvine, ca să nu slăbeşti sau să te îmbolnăveşti; să nu dai milostenie prea multă; că pe urmă nu vei avea tu ce să mănânci sau cu ce să te îmbraci şi vei rămâne sărac şi defăimat”. Astfel, în tot chipul ne sfătuieşte să ne fie milă de noi şi de trupul nostru. De aceea, şi Sfântul Maxim Mărturisitorul zice despre acest lucru: “Patima iubirii de sine insuflă monahului gândul să-şi miluiască trupul său şi să îndrăznească la bucate peste ceea ce i se cuvine. Şi aceasta o face, aducând ca motiv buna grijire şi chivernisire, ca, atrăgându-l puţin câte puţin, să-l facă să cadă până la urmă în prăpastia iubirii de plăceri; iar mireanului îi insuflă ca grija de trup să o facă spre poftă” (Filocalia, voi. 2, C. 60, p. 68).

A doua fiică a iubirii de sine este cruţarea de sine (Sfântul Teofan Zăvorâtul, Op. cit., p. 257). Şi aceasta, ca şi sora ei cea pomenită mai sus, ne învaţă mereu prin gând şi ne zice: “Omule, cruţă-te pe tine, nu te chinui; nu răbda durere, sete, foame, osteneală, necazuri, defăimări, ocări şi altele de acest fel. Ci dormi, mănâncă, bea, plimbă-te, odihneşte-te. Nu-ţi cheltui agoniseala cu săracii, fa economie la toate, cruţă averea, banii, sănătatea, că doar mai ai de trăit. Ce vrei, chiar azi să faci atâtea osteneli, atâtea metanii, atâta priveghere, atâtea milostenii? Mai lasă că doar mai sunt zile şi mâine şi poimâine şi la anul şi la bătrâneţe. Vei mai face atunci cele ce vor trebui făcute, iar acum este bine a te cruţa pe tine de la toate”.

 Cruţarea de sine fără socoteală, când e vorba de fapta bună, atât este de primejdioasă şi rea, încât din cauza acestei patimi, însuşi Mântuitorul a numit pe marele Apostol Petru: “satană”. Cu puţin mai înainte de aceasta, Domnul întrebase pe ucenicii Săi: Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului? Iar ei au zis: Unii zic că Tu eşti Ioan Botezătorul, alţii Ilie, iar alţii Ieremia sau unul dintre prooroci. Şi le-a zis lor Iisus: Dar voi cine ziceţi că sunt? Şi răspunzând Simon Petru, a zis: Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu! Iar Iisus, răspunzând, a zis lui: Fericit eşti, Simone, fiul lui Iona, că nu frup şi sânge ţi-au descoperit, ţie acestea, ci Tatăl Meu cel din ceruri. Şi zic ţie că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui pe ea. Şi îţi voi da ţie cheile împărăţiei cerului şi orice vei lega pe pământ, va fi legat şi în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ, va fi dezlegat şi în ceruri (Matei 16, 13-19).

Iar după puţină vreme, pe acest fericit şi mare Apostol, Mântuitorul îl numeşte „satană”. Pentru ce? Pentru cruţarea de sine. Căci zice dumnezeiasca Evanghelie în continuare: De atunci a început Iisus să arate ucenicilor Săi că El trebuie să meargă la Ierusalim şi să pătimească multe de la bătrâni, de la arhierei şi de la cărturari şi să fie ucis şi a treia zi să învieze. Iar Petru, luându-L la o parte, a început al se împotrivi, zicând: Cruţă-Te pe Tine, Doamne, să nu-ţi fie Ţie una ca aceasta. Iar El, întorcăndu-Se la Petru, i-a zis: Mergi înapoia Mea, satanol Sminteală îmi eşti; că nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor (Matei 16, 23). Iată cum, pe cel mai râvnitor şi mai fierbinte în credinţă decât toţi ceilalţi ucenici ai Săi, Mântuitorul îl numeşte “satană”, numai pentru că L-a îndemnat la cruţarea de sine, spre a nu merge să sufere şi să moară pentru mântuirea neamului omenesc, în Ierusalim.

Urcuş spre înviere, Arhimandrit Cleopa Ilie

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here