Iubirea de sine – izvor pentru iubirea aproapelui

0
653

iubirea-aproapeluiIubirea de sine – izvor pentru iubirea aproapelui.

Sufletul înfrumuseţat care se scaldă în dragostea lui Dumnezeu şi în lumina Să vă putea cu această dragoste să se iubească şi pe sine…Iubindu-ne pe noi înşine cu dragoste Dumnezeiească.

Dragostea pentru noi înşine e tot de la Dumnezeu, însă a nu se confunda cu iubirea pătimaşă de sine de care suferă egoul, îndeplinirea poftelor egoului.

Omul care se străduieşte a-L iubi pe Dumnezeu va primi darul dragostei.

Ea este o dragoste care izvorăşte din adevăr, este dragostea sfântă dumnezeiească cu care suntem chemaţi cu toţii să iubim. Iubirea noastră pentru sinele nostru este egal cu cel pentru seamănul nostru, pentru că ambele izvorăsc din Dumnezeu.

Prin această iubire de sine avem grijă să oferim trupului, minţii, sufletului nostru cele ce sunt spre binele lor, aşa cum am face cu copilul nostru, pentru că iubirea pe care o trăim e de fapt iubirea părintească a lui Dumnezeu mutată în noi.

Iubindu-ne. ne ocupăm de sufletul, de inimă, de trupul nostru în mod responsabil, aşa cum un părinte iubitor îşi îngrijeşte de copilul său. Cel care are această iubire de sine ştie că viaţa sa este preţioasă, existenţa sa e o existenţă a copilului iubit în Dumnzeu, ştie că universul îi poartă de grijă, îl ocroteşte, îl hrăneşte, îl îndrumă, îl mângâie. Ştie că tot ceea ce primeşte, primeşte din imensa dragoste a Tatălui, spre binele său suprem. Iubindu-ne ne preţuim şi suntem conştienţi că menirea noastră este bucuria.

În noi, Dumnezeu a aşezat o fiinţa care este un izvor infinit de bucurie, această fiinţă e una cu Dumnezeu şi se află în inimile noastre.

Inima e casa sufletului.

Singura cale de a ajunge la această fiinţă, izvor al bucuriei este dragostea. Toate cele ale inimii se pot accesa doar prin dragoste. De aceea nu putem ajunge să iubim impunându-ne asta cu gândul, însă iubindu-ne, sporeşte iubirea în inimă.

Cel care se iubeşte ajunge să guste din dulceaţa vieţii, devine el însuşi izvor de bucurie, descoperă că singurul scop al vieţii este viaţa în sine, şi viaţa în sine este bucurie. Nu mai e nevoie să ne căutăm satisfacţia în lucrurile din afara noastră, nu mai e nevoie să ne adunăm trofee pentru a ne simţi împliniţi.

Noi înşine suntem sursa împlinirii, ea se află în noi, fiinţa noastră lăuntrică conectată la Dumnezeu este sursa vieţii desăvârşite, a bucuriei. Dacă ajungem să iubim fiinţa care suntem, fiinţa lăuntrică, ea se deschide cu încredere şi izvorăşte spre noi din adânc bucurie autentică… aceasta este bucuria vieţii.

Toate acestea,  ţin de inimă.

Inima este locul unde comuniunea noastră cu Dumnezeu are loc, unde ne este dat să ne descoperim adevărata fiinţă, adevărată valoare, adevărata frumuseţe.

winged-heartValoarea noastră reală nu se află în ochii nimănui, în părerile nimănui, nici în statutul nostru social, nici în dragostea sau indiferenţa celor din viaţa noastră.

Adevărata noastră valoare se află la Dumnezeu, în gândul pe care-l gândeşte Dumnezeu despre noi.

Toţi cei care descoperim dragostea lui Dumnezeu pentru noi, prin străduinţa de a-L iubi şi de a ne iubi, trăim propria noastră fiinţă în splendoarea şi valoarea sa adevărată. După ce înţelege omul cu inima această dragoste, şi că este un copil mult iubit şi mult preţuit de Dumnezeu, prinde îndrăzneala, precum are îndrăzneala un copil care se simte mult iubit de părinţi.

Această dragoste pentru sine şi Dumnezeu, îi subţiează omului simţurile inimii în aşa fel încât implicit simte că nu doreşte să strice în vreun fel această relaţie. Asta va veni de la sine. Inima cunoaşte tot ce e frumos şi bineplăcut lui Dumnezeu, cunoaşte cele ale dragostei şi deci această dragoste care îi spune omului cât de preţios este el, tot această dragoste îi spune şi cât de preţios este seamănul său şi doreşte ca toţi să trăiască dragostea lui Dumnezeu, ca toţi să realizeze cât de preţioşi, cât de iubiţi sunt de Cel care le-a dat viaţă, i-a creat, i-a gândit, ca şi ei să guste pe deplin existenţa minunată la care suntem chemaţi cu toţii.

Deci când mă iubesc pe mine, doresc binele suprem al celorlalţi, părerile şi gândurile celuilalt sunt preţioase pentru mine, la fel şi sentimentele, dorinţele, perspectiva sa, le respect.

Cel care desconsideră sentimentele, gândurile, nevoile, aspiraţiile celuilalt, acel om nu are nici dragoste de sine.

Adevărata dragoste de sine care izvorăşte din iubirea lui Dumnezeu, doreşte ca celălalt să fie şi el la rândul său scăldat în preţiozitatea divină. Iisus a spus să îl iubeşti pe aproapele cum te iubeşti pe tine… de fapt nu era un îndemn, pentru noi sună ca un îndemn, însa El ştia că nici nu am/vom putea face altfel…

E ca şi cum ar fi spus „simţiţi-vă sătui după ce mâncaţi”…Nu se numeşte iubire acea stare a inimii care ne permite să stăm insensibili faţă de realitatea seamănului.

Semnalmentele iubirii şi stimei de sine sunt grija cu care ne purtăm faţă de bine starea celorlalţi când ne aflăm în relaţionare cu ei.

Fiecare om are dreptul la pace, la compasiune, la iubire, la un tratament cu respect,… fiecare… atât tu cât şi cel de lângă tine.

Sursa: cuvintelesufletului.blogspot.ro

V-ar putea interesa și aceste articole

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here