Înfricoşătoarea Judecată (Duminica Lăsatului sec de carne)

0
125
duminica judecatiiAceastă Duminică (23 februarie 2014) este numită „Duminica lăsatului sec de carne” pentru că de-a lungul săptămânii ce urmează este rânduită de către Biserică o postire parţială — abţinerea de la consumul de carne.

Această rânduială urmează a fi înţeleasă în lumina a ceea ce s-a spus mai înainte despre sensul pregătirii înainte de Post. Biserica începe acum să ne „acomodeze” cu efortul duhovnicesc pe care-l va aştepta de la noi şapte zile mai târziu. Treptat, ea ne poartă întru acest efort — cunoscând neputinţa noastră, anticipând slăbiciunea noastră sufletească.

În Sâmbăta lăsatului sec de carne, Biserica ne invită la o pomenire generală a celor ce „au adormit; întru nădejdea învierii şi vieţii veşnice”. Aceasta este, într-adevăr, ziua cea mare de rugăciune a Bisericii pentru cei morţi.

Pentru a înţelege sensul legăturii dintre Postul Paştelui şi rugăciunea pentru cei adormiţi, trebuie să ne amintim că creştinismul este religia iubirii.

Hristos le-a lăsat apostolilor nu o doctrină a mântuirii individuale, ci o nouă poruncă — „să se iubească unul pe altul”. El adauga: „întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unul către altul“.

Iubirea este, deci, fundamentul, adevărata viaţă a Bisericii, care este, în cuvintele Sfântului Ignatie al Antiohiei, „unitate de credinţă şi iubire”. Păcatul este întotdeauna lipsa dragostei; este deci, separarea, izolarea, războiul tuturor împotriva tuturor. Noua viaţă dăruită prin Hristos si transmisă nouă de către Biserică este, mai întâi de toate, o viaţă a împăcării; este o viata a „adunării în unitate a celor care sunt împrăştiaţi”, restaurarea iubirii distruse prin păcat.

Dar cum putem începe întoarcerea noastră către Dumnezeu, împăcarea noastră cu Dumnezeu, dacă înăuntrul nostru noi nu ne întoarcem la porunca cea mare a iubirii?

Rugăciunea pentru cei morţi este expresia fundamentală a Bisericii ca iubire. Ne rugăm lui Dumnezeu să-i pomenească pe cei pe care noi îi pomenim şi facem aceasta tocmai pentru că îi iubim. Rugându-ne pentru ei, ne întâlnim cu ei în Hristos. Hristos este dragoste şi, pentru că este dragoste, înfrânge moartea; aceasta este ultima biruinţă asupra înstrăinării şi lipsei de dragoste. În Hristos nu este diferenţă între cei vii şi cei morţi.

El este Viaţa şi această Viaţă este lumina omului. Iubindu-L pe Hristos, îi iubim pe cei ce sunt în El; iubind pe cei ce sunt în El, îl iubim pe Hristos: aceasta este legea Bisericii şi motivaţia pentru care se săvârşesc rugăciuni pentru cei adormiţi.

Ceea ce îi ţine pe aceştia vii este dragostea noastră adevărată pentru Hristos, pentru că îi ţine „în Hristos”, şi cât de mult greşesc acei creştini apuseni care ori reduc rugăciunea pentru cei morţi la o doctrină juridică a „meritelor” şi a „compensaţiilor” ori pur şi simplu o resping, considerând-o nefolositoare. Marele priveghi al Duminicii lăsatului sec de carne pentru cei adormiţi serveşte ca model pentru toate pomenirile celor plecaţi dintre noi; el se repetă a doua, a treia şi a patra Sâmbătă din Postul Paştelui.

Dragostea constituie din nou tema evangheliei din „Duminica lăsatului sec de came”.

Pericopa evanghelică pentru această zi ne prezintă parabola lui Hristos despre înfricoşătoarea Judecată (Matei, XXV, 31 -46). Când Hristos va veni să ne judece, care va fi criteriul judecăţii Lui? Parabola ne răspunde: iubirea — nu numai o simplă preocupare umanitară pentru o justiţie abstractă şi pentru „săracii” anonimi, ci iubirea concretă şi personală pentru cel de lângă mine, oricine ar fi, pe care Dumnezeu a făcut să-l întâlnesc în viaţa mea.

Această precizare este importantă. Astăzi din ce în ce mai mult creştinii tind să identifice iubirea creştină cu grijile politice economice şi sociale; cu alte cuvinte, ei mută centrul de greutate de la persoană şi evoluţia sa unică la entităţi anonime precum: „clasă socială”, „rasă” etc. Nu spunem că aceste preocupări sunt greşite. Este limpede că pe cărările vieţii lor, în responsabilităţile lor cetăţeneşti, profesionale etc.

Creştinii sunt chemaţi să se îngrijească, să facă ce este cel mai bine după posibilitatea şi înţelegerea lor, pentru o societate dreaptă, egală şi în general mai umană. Cu siguranţă că toate acestea izvorăsc din creştinism şi pot fi insuflate prin iubirea creştină. Ca atare, iubirea creştină este ceva diferit şi această diferenţă poate fi înţeleasă şi menţinută dacă Biserica îşi va păstra misiunea sa unică şi dacă nu va deveni o simplă „agenţie socială”, fiind limpede că Biserica nu poate fi considerată astfel.

Iubirea creştină este „imposibilitatea posibilă” de a-L vedea pe Hristos în celălalt, oricine ar fi.

Dumnezeu, în iconomia Sa veşnică şi tainică, a hotărât să-L aducă în viaţa mea, fie chiar şi numai pentru câteva momente, nu ca pe un prilej de a face o „faptă bună” sau ca pe un exerciţiu de caritate, ci ca începutul unei veşnice însoţiri în Dumnezeu însuşi. Pentru că, într-adevăr, ce este dragostea dacă nu acea putere tainică ce transcende întâmplătorul şi exteriorul din „celălalt” — prezenţa sa fizică, treapta socială, originea etnică, capacitatea intelectuală — şi ajunge la suflet, unica „rădăcină” personală a fiinţei umane, partea divină din el?

Dacă Dumnezeu iubeşte fiecare om, aceasta se întâmplă pentru că El cunoaşte comoara nepreţuită şi absolut unică, „sufletul” sau „şinele” pe care El le-a dăruit fiecăruia în parte. Iubirea creştină este atunci participarea la acea cunoaştere divină şi darul acelei iubiri divine. Nu există iubire „impersonală”, pentru că iubirea este minunata descoperire a „persoanei” în „om”, a unicului şi personalului în comun şi genera]. Este descoperirea a ceea ce este „de iubit” în fiecare om, a ceea ce este de la Dumnezeu.

Din acest punct de vedere, iubirea creştină este uneori opusul „activismului social” cu care atât de adesea se identifică creştinismul astăzi.

Pentru un „activist social” obiectul iubirii nu este „persoana”ci individul, o unitate abstractă a unei la fel de abstracte „umanităţi”. Dar pentru creştinătate omul este „demn de a fi iubit” pentru că el este persoană. Acolo persoana este minimalizată la noţiunea de „individ”; aici individul este văzut numai ca persoană. „Activistul social” nu are nici un interes pentru persoană; el cu uşurinţă o sacrifică pentru „interesul comun”.

Creştinismul pare să fie, şi în anumite privinţe de fapt este, mai degrabă sceptic despre acea „umanitate” abstractă. El comite un păcat de moarte împotriva sa de fiecare dată când renunţă la grija şi la dragostea sa pentru persoană.

Activistul social este întotdeauna „futuristic” în abordările sale.

El întotdeauna acţionează în numele dreptăţii, al ordinii, al fericirii şi pentru realizarea lor. Creştinismul se preocupă mai puţin de această problematică a viitorului şi pune tot accentul pe acum — singurul timp hotărâtor pentru iubire. Cele două atitudini nu se exclud reciproc, dar nici nu trebuie să fie confundate. Creştinismul, cu siguranţă, are responsabilităţi către această lume şi trebuie să le îndeplinească.

Acesta este domeniul „activismului social”, care aparţine în totalitate „acestei lumi”. Iubirea creştină ţinteşte, totuşi dincolo de „această lume”. Ea însăşi este o rază, o manifestare a împărăţiei lui Dumnezeu; ea transcende şi învinge toate mărginirile, toate „condiţionările” acestei lumi. Motivaţia sa, scopul şi arderea sa, toate acestea sunt în Dumnezeu. Şi noi ştim că totuşi, chiar în această lume care e „învechită în cele rele”, singurele biruinţe netrecătoare şi transformatoare sunt cele ale iubirii. Să ne amintim de omul acestei iubiri şi vocaţii personale; să umplem lumea păcătoasă cu această iubire — aici este adevărata misiune a Bisericii.

Parabola Judecăţii de Apoi ne vorbeşte despre iubirea creştină.

Nu toţi suntem chemaţi să lucrăm pentru „umanitate”. Cu toate acestea fiecare dintre noi a primit darul şi harul iubirii lui Hristos. Ştim că toţi oamenii au nevoie în cele din urmă de această iubire personală — recunoaşterea sufletului unic din ea, în care frumuseţea întregii Creaţii se reflectă într-un mod unic.

Ştim, de asemenea, că oamenii sunt în temniţă, că sunt bolnavi şi însetaţi; sunt înfometaţi pentru că acea iubire personală i-a negat. Şi în cele din urmă ştim că totuşi, oricât de îngust şi de limitat este cadrul existenţei noastre personale, fiecare dintre noi s-a făcut responsabil de o mică parte din împărăţia lui Dumnezeu. Fiecare s-a făcut responsabil de acest dar al iubirii lui Hristos. Astfel, chiar dacă am acceptat sau nu această responsabilitate, chiar dacă am iubit sau am refuzat să iubim, vom fi judecaţi. Pentru că „întrucât unuia dintre aceşti prea mici fraţi ai Mei aţi făcut, Mie mi-aţi făcut…”.

”Postul cel Mare”, Alexander Schmemann

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here