Istoricul Neagu Djuvara: „Frumuseţe de mâna omului avem puţine. Cele pe care le avem trebuie să le păstrăm cu sfinţenie“

0
502
Mască individulă la preț de producător - 3,5 RON(inclusivTVA) - Click AICI
Neagu DjuvaraLoreta Popa

Istoricul Neagu Djuvara pare desprins dintr-o lume de basm într-atât încât ai tendinţa de a-ţi freca ochii cu mâinile mai des decât ar trebui, încercând să-ţi dai seama dacă nu cumva ai făcut o călătorie în timp şi când vei ajunge din nou la poartă vei auzi roţile trăsurilor izbind caldarâmul şi vei vedea lumea bună a Bucureştilor plimbându-se fără griji.

O întâmplare deloc la voia întâmplării mi-a adus bucuria acestei întrevederi cu domnia sa, subiect al unui alt material. M-a întâmpinat jovial, pregătit de absolut orice şi cu o punctualitate care te răscoleşte, pe tine, căruia ţi s-a întâmplat să aştepţi chiar şi jumătate de oră alte persoane.

În fapt, aproape nimeni nu mai ştie că punctualitatea este o calitate care ţine de caracter.

Istoricul Neagu Djuvara este un personaj excepţional, gata să-ţi împărtăşească din viaţa sa atât de plină de evenimente incredibile. Un om cu o personalitate puternică, cu un bun simţ ieşit din comun, care nu-ţi lasă alternativă. Pur şi simplu te cucereşte, te fascinează. Neagu Djuvara este o legendă vie pe care oricine o cunoaşte se simte binecuvântat.

Domnule Neagu Djuvara, viaţa dumneavoastră poate fi transpusă pe marele ecran cu un real succes. Aţi avut nenumărate răscruci şi cu siguranţă aţi simţit că sunteţi ocrotit, dacă ţinem cont de faptul că de două ori aţi trecut pe lângă moarte?

Da. Cred în destin. Am trecut pe lângă moarte de două ori. O dată când am plecat de la Sankt Petersburg în ziua Marii Revoluţii şi că pe urmă, când am fost trimis curier diplomatic la Stockholm în dimineaţa zilei de 23 august 1944.

Pe linie paternă sunt aromân, familia tatălui meu venind din munţii Pindului, în urmă cu peste 200 de ani.

Mama provenea dintr-o familie de vechi boieri munteni, Bunea Grădişteanu, fost vistier sub Matei Basarab şi mare dregător sub Constantin Şerban, ctitor al bisericii din Grădiştea, al satului Bunea şi al Mitropoliei din Bucureşti.

Marcel Djuvara, tatăl meu, şef de promoţie al Politehnicii din Berlin în 1906, avea să se căsătorească în ianuarie 1913 cu Tinca Grădişteanu, mama mea. În decembrie 1913 venea pe lume Răzvan Djuvara, fratele meu şi primul copil.

Părinţii mei s-au inspirat din „Răzvan şi Vidra“ a lui Bogdan Petriceicu Hasdeu atunci când l-au botezat pe fratele meu cu un nume cu rezonanţe iraniene.

După Mărăşeşti, în lunile care au urmat, situaţia în Moldova a devenit absolut dramatică, şi taică-meu s-a temut că vom muri de foame. Şi cum tatăl lui era ministrul României în Belgia, refugiat cu guvernul belgian şi curtea belgiană la Le Havre, în Franţa, s-a gândit să-şi trimită familia acolo.

Dar în Franţa nu se putea ajunge decât traversând Rusia.

Şi mama a plecat pe la Odessa, însoţită de o soră a ei mai tânără, care nu era măritată, Ioana Grădişteanu, de un frate care înnebunise pe front, doi copii şi o tânără guvernantă elveţiancă. În tot dezastrul care era acolo, poliţia îşi făcea meseria. A găsit că numele guvernantei semăna cu numele unei spioane germane care era căutată. Şi cu asta ne-au blocat o lună la Sankt Petersburg.

S-a zbătut mama cât a putut pe la ambasada română şi abia după o lună s-au lămurit lucrurile şi un director de la ministerul de Interne, la care mama avea recomandare, i-a spus: „Doamnă, ne cerem iertare, a fost o eroare, veniţi mâine dimineaţă că bolşevicii iau puterea”.

Mama s-a dus a doua zi, cu soră-sa, lăsându-ne pe noi, copiii, dincolo de Neva cu tânăra guvernantă şi cu fratele nebun. Când să treacă înapoi a văzut că toate podurile erau ocupate de Armata Roşie.

Era să înnebunească atunci când a văzut că e despărţită de noi! Ne povestea întotdeauna chestia asta, ca să ţinem minte să spunem mereu adevărul.

De ce? Fiindcă ea, disperată că nu poate să treacă podul, a văzut mergând în faţa ei, de-a lungul Nevei, un ofiţer. A alergat după el, l-a luat de mânecă şi i-a vorbit franţuzeşte, „Domnule ofiţer, vă rog făceţi-mă să trec podul, am copiii dincolo”.

Ăsta s-a întors şi sever a întrebat-o „Sunteţi franţuzoaică?”  Mama a ezitat, dar a ales adevărul. „Nu, domnule, sunt româncă“.

S-a îmblânzit imediat ofiţerul. „Săracii români, noi i-am atras în nenorocirea asta”.

Şi omul, cu riscul de a fi împuşcat, s-a întors din drum şi a negociat cu pichetul de santinele, iar mama a reuşit să treacă podul. A urcat toată familia într-o birjă şi a luat ultimul tren către Helsinki.

Aveţi dreptate! O adevărată saga viaţa mea. Am scăpat de ultimul an de război, ceea ce a fost un alt noroc. Am fost ales de grupul care pregătea 23 august să plec curier la Stockholm chiar în dimineaţa acelei zile.

Iar şi-a spus cuvântul providenţa, căci am ieşit din ţară înainte de începerea comunizării ţării şi deci nu am trăit-o decât de la distanţă. Am suferit având mama şi fratele în România, fiind separat timp de un an şi jumătate de soţie şi de copil.

Domnule Neagu Djuvara, aţi copilărit la Bucureşti într-o perioadă pe care puţini şi-o amintesc. Doar citesc despre ea în cărţile de istorie. Cum era pe atunci?

Am copilărit în Bucureşti, dar nu mai aveam nici o proprietate. Ce a avut mama din moştenirea ei, o bucată de pământ în Dobrogea, fiindcă bunicul meu, generalul Nicolae Grădişteanu, a fost un foarte prost administrator, a vândut.

A vândut toată Piaţa de flori, din plin Bucureşti şi a cumpărat o moşie în Dobrogea, îndată după dobândirea Dobrogei, în 1878. Avea cinci copii. Cam 500 ha de fiecare. La marea expropriere din 1918-1922 i s-a luat 90% din ea, astfel că mamei i-au revenit 50 de hectare.

Şi le-a vândut, că nu se putea ocupa de ele, şi a cumpărat o căsuţă destul de puţin arătoasă. Pe vremea aceea consideram că este puţin periferic, se chema Fundătura Doctor Sergiu, nu mai există strada, acum sunt clădiri din perioada ceauşistă undeva în jurul Pieţei Victoriei. Dădea în Buzeşti. A şi vândut-o mai târziu.

Am crescut cu poveştile bunicii despre Regina Maria, dar la şcoală nu am auzit nici măcar o dată rostindu-i-se numele. Aşa erau timpurile.

Aţi cunoscut-o vreodată, ce îmi puteţi povesti despre Regina Tuturor Românilor, domnule Neagu Djuvara?

Pe Regina Maria nu am văzut-o decât de departe, nu am cunoscut-o îndeaproape, am admirat-o călare în uniforma ei de 4 Roşiori, care era foarte frumoasă, o uniformă pe care o avem de pe vremea lui Ştirbey Vodă, de pe la anul 1840 şi mă miră că cei de astăzi au redescoperit o uniformă de infanterist foarte urâtă după părerea mea, când uniforma asta de cavalerie Roşiori e superbă.

Ea ar fi trebuit adusă ca să fie pentru garda de la Palat, garda preşedintelui. Se spune că a promovat şi costumul popular românesc, dar asta a făcut înaintea ei bătrâna regină Elisabeta. Ea doar a continuat.

Regina Maria era foarte frumoasă, în plus de asta ea a ştiut să fie un fel de ambasador al cauzei româneşti în străinătate, adică s-a dus să-l vadă pe Clemenceau pentru graniţele României, s-a dus în America, a făcut un turneu de câteva săptămâni care a avut un imens succes pentru ca să fie cunoscută ţara, căci pentru Statele Unite România nu însemna mare lucru pe atunci.

Nici nu se ştia pe unde e. A avut un rol pozitiv. Era un cap politic valabil şi este păcat că fiul său, Carol al II-lea, a dat-o la o parte.  El, dimpotrivă, a făcut o grămadă de lucruri strâmbe ca să zic aşa. Pe când maică-sa l-ar fi sfătuit în altă direcţiune.

El era rege şi toate hotărârile lui erau urmate cu sfinţenie de ceilalţi. Nu-mi este simpatic din cauza asta, dar pe de altă parte în politica externă a fost un om relativ cuminte faţă de alţii. Eu am avut simpatii pentru legiune, pentru Garda de Fier, aşa au fost mulţi tineri din generaţia mea.

Când a spus Codreanu că dacă vine la putere peste două zile facem parte din axa Roma – Berlin astea au fost chestii pe care un politician adevărat nu le spune.

De exemplu, generalul Franco, din Spania, a luptat împotriva republicanilor, a luat puterea, dar odată la putere a fost un politician dibaci.

Când s-a iscat războiul din 1939 nu s-a arătat simpatizant al Germaniei, ştia că Spania lui e vulnerabilă flotei britanice, mai târziu americane, şi a stat cuminte.  Pe al nostru Codreanu l-a luat gura pe dinainte şi a spus lucruri care nu trebuiau spuse.

Regina Maria era un bun cap politic şi e păcat că a fost alungată la Gynaeceum… acolo erau femeile închise, e un cuvânt care vine din greacă.

Nu am cunoscut-o personal, eram mândru că ne reprezintă bine în străinătate. Nici pe Regele Mihai nu l-am văzut decât târziu, când era în refugiu la Versoix, şi eu la fel.

Nu am avut contact cu familia regală ca şi copil sau ca tânăr. Spun asta ca să ştie toată lumea că dacă am 97 de ani nu înseamnă că am cunoscut pe toată lumea.

Am fost un copil cuminte şi am fost la studii în străinătate. Veneam acasă patru luni vara, şi atunci stăteam la ţară. Eram mai mult în contact cu ţăranul decât cu politicienii şi chiar cu societatea de la Bucureşti, pe care îl vedeam sâmbăta şi duminica şi apoi plecam.

Domnule Neagu Djuvara, am aflat despre o poveste cu Andre Malraux pe care aş vrea să o împărtăşiţi şi cititorilor.

Există o întâmplare fabuloasă cu Andre Malraux, fostul ministru al Culturii din Franţa, expert în artă. Andre Malraux, un tip de o inteligenţă superioară, a făcut un lucru necuvenit: când s-au descoperit templele de la Angkor Wat şi-a apropriat nişte pietre de acolo.

Când s-a descoperit lucrul acesta l-a murdărit ca să zic aşa. Opinia publică a fost drastică cu el. Ceea ce nu l-a împiedicat pe generalul De Gaulle când a ajuns preşedinte al ţării să-l preia pe lângă el ca ministru al Culturii.

Ce a păţit acesta? A fost invitat la o casă de licitaţii în Japonia şi acolo i s-au arătat fotografii după toate obiectele. El nu şi-a dat seama din fotografii că sunt falsuri, obiectele s-au vândut la preţuri fabuloase doar pentru că el a girat cu numele lui şi nu le-a controlat.

Apoi a fost unul dintre cele mai mari scandaluri pe piaţa internaţionale legate de folosirea unui personaj cu mare renume în jocurile caselor de licitaţii. De atunci toţi marii oameni de cultură nu mai fac acest demers de a-şi lăsa imaginea lor să le fie folosită pentru vânzarea unor obiecte.

Coloniştii francezi au făcut o copie după unul din templele de la Angkor şi l-au transportat la Paris la marea lor expoziţie din 1937 pe care am văzut-o pentru că se întâmpla chiar în momentul căsătoriei mele.

Acea expoziţie încercase guvernul socialist al lui Leon Blum să o facă special ca să arate că Franţa nu s-a prăbuşit. Era multă vâlvă în jurul acestei expoziţii, erau pavilioane de la toate ţările, era chiar şi unul românesc destul de frumos, mai cu seama bucătărie unde venea foarte multă lume şi unde cânta Grigoraş Dinicu.

Andre Malraux, ca ministru al culturii, a făcut mult bine. El este omul care a curăţat casele pariziene. Parisul nu se mai văruise din 1917.

Ajunsese tot oraşul gri de atâta murdărie. Din motive economice. În 1917, la mijlocul primului război mondial, guvernul luase hotărârea să blocheze chiriile, pentru ca să nu fie păgubite văduvele care stăteau în case pe când soţii lor erau pe front.

Culmea este că nici un guvern posterior nu a revenit asupra acestei măsuri, aşa că timp de zeci de ani chiriile celor mai frumoase imobile erau la un preţ derizoriu fiindcă între timp francul se devaluase foarte mult.

Dacă plăteai 100 de franci care teoretic erau cei din 1914 acum era nimica toată, cumpărai un pachet de ţigări cu ei. Rezultatul după câteva zeci de ani a fost că niciun proprietar nu putea să-şi cureţe faţedele.

A trebuit să vină De Gaulle ca să restabilească libertatea chiriilor, ceea ce a ruinat o grămadă de lume. Mulţi chiriaşi care locuiau pe nimica toată în astfel de case a trebuit să le părăsească şi să meargă în chirie la periferie sau pe străzi mult mai puţin şic.

A fost nevoie de autoritatea lui De Gaulle ca să dea afară mii şi mii de chiriaşi care locuiau pe nimic în apartamente frumoase. Rezultatul pentru oraş era că arăta mizerabil; toate clădirile erau înnegrite de fum, cum se întâmplă în oraşele moderne cu industrie.

Cu măsura pe care a luat-o De Gaulle casele au fost închiriate la preţul pe care îl meritau, şi au putut astfel proprietarii să zugrăvească faţadele. Parisul în câţiva ani a căpătat cu totul alt aspect.

A fost nevoie de mare curaj pentru o asemenea decizie. Domnule Neagu Djuvara, Credeţi că şi la noi s-ar putea lua una la fel?

Da, a fost nevoie de curaj civic pentru că trebuie să pedepseşti o seamă de cetăţeni pentru ca oraşul tău să fie astfel. La noi ar fi alte probleme, chestia cu dărâmările. Să nu fim exageraţi, sunt case drăguţe din epoca 1880, 1900, dar noi trebuie să fim oneşti faţă de noi înşine şi să ne dăm seama că nu avem niciun oraş cu ceva de arătat istoric.

Mi-aduc aminte că m-am aflat la Paris întâmplător la susţinerea unei teze a unui român care făcea subiectul acesta şi la Bucureşti, şi la Paris. Existau asemenea doctorate cu plată. Eram vreo 20 de persoane în sală, şi când s-a terminat expunerea tânărului, au urmat criticile celor patru profesori, dintre care unul era bucureştean, decanul facultăţii de arhitectură de la Bucureşti, ceilalţi trei erau francezi.

Mă prezentaseră ca istoric, iar discuţia a început aşa între profesori şi persoanele din sală. Cineva mă întreabă, unul din francezi, cel mai tânăr dintre cei trei: „Cunosc Bucureştiul, am fost de mai multe ori, am citit şi nişte cărţi, ştiu că prima menţiune a oraşului este de pe vremea lui Vlad Ţepeş, în 1459, apoi a fost capitala Ţării Româneşti în veacul al XVII-lea, capitala României unite cu Moldova în veacul al XIX-lea, capitala României Mari, cum se face că nu aveţi în Bucureşti nicio clădire mai veche de sfârşitul veacului al XIX-lea?”

Adică franţuzul se mira că această capitală, mai întâi de ţară mică, apoi de ţară mare, nu avea de arătat niciun monument mai vechi de 1900, contemporan cu noi.

Am început să mă bâlbâi. Am spus că să vedeţi că Bucureştiul e construit în cărămidă, nu a putut să se aducă piatră decât atunci când am avut cale ferată. Până atunci s-a construit în cărămidă. Aceasta este mai friabilă, suntem pe o linie de cutremure, avem două sau trei cutremure pe secol. S-au dărâmat rând pe rând.

Dar între noi fie vorba românul dărâmă ce a clădit tatăl lui. Vrea să fac ceva în locul lui. E o casă bătrânească a boierului Golescu, vine fiul său, o dărâmă ca să facă ceva ca la Viena sau Budapesta, şi pe urmă moare şi acesta şi fiul lui face ceva ca la Paris. E o boală naţională. Nu păstrăm lucrurile vechi.

Dacă nu ar fi fost snobismul Marthei Bibescu, care a refăcut Mogoşoaia, nu am avea în spaţiul Bucureştilor nimic de arătat care să fie dinainte de 1880 sau 1900.

Ceea ce este anormal pentru o capitală care este dovedită de la 1459.

Biserici avem, dar clădiri de locuit nu. Şi aici Bucureştiul nu străluceşte printre bisericile cele mai frumoase din ţară deloc. Are foarte puţine de arătat. Doar Biserica Doamnei are ceva înăuntru.

Pavajul Bucureştilor a urcat cu generaţiile, vin gunoaiele, una alta, este o biserică de la 1700, este la un nivel mai jos. Interiorul este frumos, exteriorul nu. Nu avem biserici frumoase la nivelul celor din Moldova. Singurul lucru, după părerea mea pe care-l putem arăta lumii, sunt mănăstirile din Moldova.

Frumuseţe de mâna omului avem puţine. Cele pe care le avem trebuie să le păstrăm cu sfinţenie. Vremea strică. Din cele 45 de biserici care erau pe vremea lui Petru Rareş nu mai sunt în picioare decât cinci, pictate şi afară şi înăuntru.

Se apropie sărbătorile de iarnă, atât de aşteptate de copii, dar şi de oamenii mari. Domnule Neagu Djuvara, vă mai amintiţi Crăciunul din copilărie?

Am foarte frumoase amintiri de Crăciun. Eu am amintiri de Crăciun de la Bucureşti, când aveam 5 ani, 6 ani, 7 ani, apoi de la Sinaia.

Mai frumoase amintiri am de la Sinaia; acolo era mai multă zăpadă, veneau copii în costume naţionale să ne colinde.

Aşa era portul lor, nu se îmbrăcau special pentru asta, aveau cântece autentice. Clima s-a schimbat foarte mult, nu multă lume ştie asta. În copilăria mea ningea enorm.

Am stat la Bucureşti între 4 şi 8 ani într-o căsuţă pe care o cumpărase mama cu bucata de pământ pe care-l vânduse în Dobrogea. Era zăpadă multă.

La 6 decembrie, în ziua de sfântul Niculae, ani de-a rândul era prima zăpadă. Ne trezeam dimineaţa că este 6 decembrie şi ne repezeam la geam şi vedeam că e îngheţat şi afară e zăpadă. Ieşeam în curte, ne băteam cu zăpadă.

Străzile erau greu de circulat timp de 24 de ore, dar cum în jurul Bucureştilor erau multe sate unde ţăranii iarna nu aveau de lucru puteai să mobilizezi mii de lucrători care să cureţe zăpada.

M-a mirat că acum când suntem mecanizaţi sunt străzi care sunt înfundate cu zilele. Abia în 48 de ore totul e cât de cât practicabil. Iar atunci în 24 de ore Bucureştiul era curat peste tot.

Cu mână de om. Mii de lucrători cu lopata. E foarte interesant.

Pom de Crăciun se făceau în toate casele; fiecare aveam o familie mai bogată, care făcea un pom mai mare şi mergeam acolo.

După primul război mondial, mama era văduvă şi nu aveam parale multe, nici atâtea relaţii ca atunci când trăia tata, un om admirabil şi cu situaţii superbe, care ieşise premiant de la Politehnica din Berlin, şi care a murit de gripă spaniolă în ultimele zile ale războiului, aşa că am fost crescut orfan de tată.

Mi-aduc aminte că petreceam întotdeauna Crăciunul pe la alţii, mai bogaţi, care aveau pomi mai mari şi încărcaţi cu fel de fel de lucruri.

Daruri se dădeau mai puţine decât acum. Văd asta mai cu seamă în Franţa şi America, în familia mea dinspre soţie.

E ruşinos, se aglomerează mii de cartoane de caduri pentru copiii mici.

În copilăria mea se mulţumeau cu un cărucior de lemn, cu o nimica toată. Nu exista acest prisos de cadouri, era mult mai modest.

Ne bucuram enorm, între 8 şi 12 ani, că veneau colindători. Dansau în faţa casei, se mulţumeau şi ei cu covrigi, mandarine, smochine, cu ce nu aveau în decursul anului şi le cumpăram special pentru ei. Era bucuria lor.

Era foarte diferit de ce e acum. Când m-am întors după 45 de ani, în 1990, clima s-a schimbat; nu mai este deloc zăpada de atunci, a pierit frumuseţea.

Cartea de vizită a lui Neagu Djuvara

Neagu Djuvara s-a născut la Bucureşti în 1916, într-o familie de origine aromână. Familia a găsit că aşezarea în Ţările Române la sfârşitul secolului al XVIII-lea este una tocmai potrivită.

Licenţiat în litere la Sorbona (1937) şi doctor în drept (Paris, 1940), a participat la campania din Basarabia şi Transnistria ca elev-ofiţer de rezervă între iunie şi noiembrie 1941.

Neagu Djuvara fost rănit în apropiere de Odessa. Neagu Djuvara a intrat prin concurs la Ministerul de Externe în mai 1943, trimis curier diplomatic la Stockholm în dimineaţa zilei de 23 august 1944.

Un semn al destinului său, fiind salvat astfel de la o moarte sigură.

Numit secretar de legaţie la Stockholm de guvernul Sănătescu, Neagu Djuvara a rămas în Suedia până în septembrie 1947. Atunci comuniştii au preluat şi Externele. Din cauza proceselor politice din toamna anului 1947, a rămas în exil. El a militat până în 1961 în diverse organizaţii ale diasporei româneşti.

În 1961, pleacă în Africa, în Republica Niger. Neagu Djuvara va sta 23 de ani în calitate de consilier diplomatic şi juridic al Ministerului francez al Afacerilor Străine şi, concomitent, profesor de drept internaţional şi de istorie economică la Universitatea din Niamey. Între timp, reia studiile de filozofie la Sorbona.

În mai 1972, Neagu Djuvara capătă doctoratul de stat la Sorbona cu o teză de filozofie a istoriei. Din 1984, a fost secretar general al Casei Româneşti de la Paris, până după revoluţia din decembrie 1989, când se întoarce în ţară.

Din 1991, profesor-asociat la Universitatea din Bucureşti şi membru de onoare al Institutului de Istorie „A.D. Xenopol” din Iaşi.

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here