Ispitele ne sunt de folos, dacă știm să le folosim

0
137
Mască individulă la preț de producător - 3,5 RON(inclusivTVA) - Click AICI

ispitaFirea omenească e înclinată atât spre bine, câtși spre rău. Ea primește cu ușurință  atât binele, cât și răul, atât harul dumnezeiesc, cât și puterea cea rea.

Domnul nu silește libertatea omului, nu o obligă la bine, ci doar îi vestește despre Sine cu blândețe sufletului și-l cheamă pe calea mântuirii – iar sufletul alege, potrivit voii și aplecării sale, să trăiască după voia sa, fără să se gândească la urmări.

Despre oamenii care trăiesc doar după voia lor și își satisfac patimile nu este de vorbit mult, pentru că voia lor este sămânâă a iadului, ea coboară sufletul în iad. Iar despre cei care se străduiesc să cunoască voia lui Dumnezeu și să-I urmeze putem și trebuie să vorbim mult, xa să îi ajutăm în această lucrare bună.

Să nu crezi, prietene, că trufia este o patimă, o boală sufletească ce duce la modificări fiziologice și patologice în organismul omului, și care este doar a câtorva. De această boală a fost molipsită, se poate spune, întreaga omenire, în afară de cei câțiva care sunt smeriți cu adevărat. Boala aceasta are însă diferite stadii, și pe  deasupra se ascunde sub masca smereniei de paradă, fățarnice, drept care nu se manifestă pe deplin și adesea este subestimată.

Vrăjmașul neamului omenesc ne îndeamnă întotdeauna la felurite păcate și fărădelegi. El este șiret, viclean și crud. Cunoaște bine înclinările fiecăruia dintre noi și atacă cu iscusință punctul slab al omului, mai ales al celui ce n-are o voință puternică.

Nu e nimic uimitor în aceea că diavolul îl aruncă pe om în  trufie cu ușurință, pentru că sufletul nostru este zidit, după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, curat, luminat, bine înmiresmat de virtuți, și din firea sa năzuiește spre tot ce-i bun, nobil, înalt. El vrea să fie întotdeauna printre primii, vrea să ajungă cât mai repede la desăvârșire, la fericire!

Spune-mi, prietene, oare nu sunt de lăudat aceste porniri ale sufletului? Se înțelege că sunt!

Dar… Sărmanul suflet lipsit de experiență nu apucă să-și vină în fire, că de la primii pași nimerește în cursele viclene ale vrăjmașului – și cu cât tinde mai mult spre întâietate, spre desăvârșire (pe care le înțelege potrivit concepțiilor lui lumești), cu atât mai mult le va spori… vai! Deja însă nu în virtute; se va încurca tot mai mult în lațurile vrăjmașului din lipsa sa de experiență, lipsit fiind de îndrumător duhovnicesc, de părinte duhovnicesc.

Treaba este că puterea cea rea îl amăgește pe om, insuflându-i o concepție pervertită despre fericire. Ea îi propune ”fericirea” vremelnică, pământească, îl ajută să reușească în obținerea unei asemenea fericiri și ascunde cu viclenie de om faptul că mântuirea lui și fericirea adevărată, veșnică, este invers proporțională cu ”fericirea” pământească, ce trece repede. Dacă toți ar cunoaște lucrul acesta și și l-ar lămuri cu toată seriozitatea, puterea cea rea s-ar dovedi neputincioasă în viclenia sa și n-ar reuși să le insufle oamenilor gânduri trufașe nici dacă ar avea nenumărate fapte bune. Fiecare și-ar spune cu sinceritate: ”Cu ce mă pot lăuda? Poate doar cu neputințele și păcatele – iar tot ceea ce am bun e de la Dumnezeu!” – și prin smerenia sa ar alunga puterea cea rea.

Necazul este însă că omul ascultă mai cu plăcere și cu mai multă luare-aminte glasul vrăjmașului său decât glasul Mântuitorului său.

Strâmtă, spinoasă și grea este calea creștinului smerit, ea cere jertfă…. cere lepădare de sine în numele iubirii de Dumnezeu și de aproapele, și în această cale îl întâmpină mereu ispite de la diavol. Este nevoie de o voință foarte puternică pentru a nu ceda smintelii, pentru a nu te teme de ispite, de a lucra cu puterea cea rea.

Largă, netedă și ușoară e calea omului (nu-l voi numi pe acesta creștin) care trăiește după voia diavolului, care răspunde la chemarea patimilor sale și le împlinește nazurile. Pe dinafară, această cale este semănată cu trandafiri, însă… pentru cât timp?

Iată înaintea voastră un exemplu caracteristic: trufașul. Duhul rău i-a fost însoțitor nevăzut și l-a ajutat să ia din viață tot ce poate lua muritorul, toate lucrurile de care se poate sătura până la îmbuibare, alergând după o fericire himerică. Tinerețea, sănătatea, frumusețea, bogăția, onorurile și slava, succesele și slava, succesele amețitoare – toate i le-a dat vicleanul însoțitor  nevăzut, doar-doar va înrădăcina în el cea mai pierzătoare dintre patimi: trufia. Omul, nepăsător, a mers cu mare viteză pe panta căii largi, desfătându-se de strălucirea amăgitoare a fericirii lumești, și s-a trezit, până să-și dea seama, pe marginea prăpastiei… A devenit de nesuferit pentru cei din jur, și aceștia au început să-l ocolească. Au încetat să mai manifeste interes pentru personalitatea lui, au încetat să-i mai admire aptitudinile, talentul, și el a început să-i urască pe toți. ”Întunericul dinafară” îi cuprinde toată ființa, mintea i se întunecă și ajunge la nebunie. Scopul vieții a fost pierdut, nu mai rămâne decât o singură bucurie: încetarea chinurilor, uitarea de toate… Diavolul se bucură! Încă o victimă – nefericitul sinucigaș, care devine  bun al lui pe veșnicie.

Iată la ce sfârșit nefericit duce trufia. Am dat ca exemplu treapta extremă a ei, însă, oricare ar fi momentul din evoluția acestei cumplite boli, poate fi cu adevărat fericit omul care s-a despărțit și de iubirea lui Dumnezeu, și de iubirea aproapelui?

Răspunsul se impune de la sine.

Pe când omul smerit ajunge la un sfârșit fericit: la veșnica fericire. Dar, ca s-o spunem pe șleau, oare este chiar atât de grea și obositoare calea creștinului simplu, care nu este legat cu legămintele slujirii poporului? Doar începutul acestei căi este dureros pentru cel smerit, însă apoi, în urma exersării, virtutea devine obișnuință, și cel smerit încetează să mai simtă apăsare de pe urma ispitelor diavolești – dimpotrivă, el simte tot mai mult bucurie de pe urma fiecărei biruințe pe care o dobândește  asupra sa. Iar când se statornicește definitiv în această virtute,puterea cea rea nu mai îndrăznește să se apropie de el, fiindcă smerenia îi arde pe dcragi și îi izgonește.

Atunci, diavolul se străduie să-l ispitească în somn, prin oameni, însă nici așa nu reușește mare lucru, fiindcă cel cu adevărat smerit place oricui și toți îl iubesc. Cursele diavolului sunt recunoscute, și creștinii evlavioși nu își fac păcat, nu  se ridică împotriva dreptului.

Și ce bucurie nepământească umple cu asupra de măsură sufletul omului smerit! Câte mângâieri duhovnicești! Ce apropiere și împărtășire adevărată cu Domnul! Cred că și tu, prietene, te vei învoi ca pentru o asemenea fericire nepământească să te închini tuturor, să-i mângâi pe toți, să le slujești tuturor, să-i mângâi pe toți, să le slujești tuturor, să fii pentru toți, fără alegere, cel de pe urmă rob.

Ispitele ne sunt de folos, dacă știm să le folosim. Ele pun la încercare, curățesc și luminează sufletul, și arat cât este de puternică credința noastră; de aceea nu trebuie să deznăjduim atunci când vin isptele, ci trebuie să ne luptăm vitejește cu ele și, lucrul principal, nu trebuie să dăm loc gândului: ”Sunt mai bun ca alții!” Dimpotrivă, trebuie până la sudori de sânge să ne silim spre gândul: ”Sunt mai rău decât toți”, și să ne străduim să găsim în noi înșine ceea ce-l poate adeveri.

Atâta doar: să nu uiți niciodată, prietene, că orice neplăceri și ispite ai întâmpina în calea ta, trebuie să le primești întotdeauna ca pe niște încercări, nu ca pe niște semne ale lepădării tale de către Dumnezeu. Aici se poticnesc mulți creștini și de asta cad în deznădejde, socotindu-se lepădați de El.

Ispita este o cale ce duce la cunoașterea lui Dumnezeu. Nenorocirile, necazurile și ispitele de tot felul ne frâng sufletul – însă Hristos, spre mângâierea celor necăjiți, spune: că spre Mine a nădăjduit, și-l voi izbăvi pe el… și-l voi proslăvi… și-i voi arăta lui mântuirea Mea (Ps. 90, 14-16).

În ispite cunoaștem mai bine și mai limpede că nimeni altcineva, în afară de Domnul )și de Preacurata Lui  Maică), nu alină întristările noastre, nu tămăduiește bolile noastre, nu ajută, și îmbogățește în sărăcie,nu izbăvește de moarte; știm, de asemenea, că El este singurul izvor al vieții noastre, al mântuirii noastre, și că de aceea suntem datori să ne bucurăm de toate necazurile, de toate ispitele, nu să cădem în acedie și să deznădăjduim.

Când sufletul tău va fi înviforat de acedie sau deznădejde, citește rugăciuni de felul acestora:

În zadar te ostenești în privința mea, mai-mare voievod căzut. Eu sunt rob al Domnului Iisus Hristos. Luptându-te cu mine, cel slab, tu, trufie preasemețită, nu faci decât să te înjosești pe sineți.

Ce este ție și nouă, fugarului din Cer și slugă vicleană? Nu tu ai stăpânirea peste noi, căci Hristos, Fiul lui Dumnezeu, are stăpânirea peste noi și peste toți. Lui I-am păcătuit, Lui Îi vom și răspunde. Iar tu fugi departe de la noi, pierzătorule. Întăriți cu cinstita Lui Cruce, noi călcăm capul tău de șarpe. Amin.

”Cum să biruim mândria”, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu – Vlas

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here