Ispitele ce ne întâmpină pe cărările vieții

0
299
Mască individulă la preț de producător - 3,5 RON(inclusivTVA) - Click AICI

333754Dacă uneori noi, oamenii, Îl scoatem pe Dumnezeu din preocupările noastre, dacă unele cauze ale neînțelegerilor în familie și societate sunt puse pe cauzele atâtor și atâtor motive mai mult sau mai puțin adevărate, nu mai puțin este luat în considerare diavolul care are implicații în cele spuse mai sus. Orice întreprindem în viața noastră în orice plănuire nu pot fi neglijate esențialele realități ale existenței: Dumnezeu, diavolul și omul.

Într-o carte a unui teolog (Evdokimov) cu titlul ”De la Părinții deșertului la psihologii moderni”, autorul ține să scoată în evidență următorul fapt, în ceea ce privește cunoașterea omului, că părinții deșertului au fost mai buni cunoscători ai omului decât psihologii moderni, datorită faptului că părinții țineau cont în această cunoaștere de Dumnezeu și de diavol, pe când psihologii moderni neglijau aceste două realități și ca urmare aveau o cunoaștere doar particulară a omului.

Explicația este cât se poate de logică și reală în același timp pentru că eliminând pe Dumnezeu ca factor principal al creării omului și pe diavol ca realitate mereu întâlnită pe cărările vieții, ce mai rămâne clar în ceea ce privește cunoașterea omului decât neclaritatea, confuzii, toate străine de adevărata cunoaștere.

Cum să eliminăm pe Dumnezeu? Să ne gândim numai la frumoasa iubire a părinților față de copii, care nu este rodul cărnii sau a oaselor, ci realitate sădită de Dumnezeu în inimile lor, fără de care, de unde ar avea ei părinții puterea de a crește pe copiii lor, cu tot ce această creștere întâmpină, ca, greutăți, jertfiri, obstacole de tot felul etc. Ar fi imposibilă această rezolvare, fără această minune a puterii lui Dumnezeu în lăuntrul ființei lor.

În privința prezenței răului în noi și în afară de noi, cum să ne îndoim. De unde atâtea gânduri năstrușnice, dorințe neorânduite, întunecimi ale minții, mânii, răutăți ce ajung uneori până la ucideri, dacă nu admitem pe diavolul. Dacă nu-l admitem nu vom înțelege niciodată cele mai de sus. Ne mai întrebăm , ”cum de aceeași carne și aceleași oase emană realități spirituale atât de diferențiate ca și diferența dintre întuneric și lumină?”. Vrând nevrând aceste realități există, le experiem mereu, aproape în fiecare zi, deci trebuie să le acceptăm.

Pe lângă aceste constatări ale noastre, Sfânta Scriptură, Cartea revelației dumnezeiești, ne aduce atâtea mărturii despre toate aceste realități ale existenței.

Dacă Dumnezeu este cel mai mare bine din lume, diavolul este cel mai mare rău.

Încă de la prima pereche de oameni, sunt prezente și ispitele sale. Toate ispitele sale constau în ceea ce noi numim amăgire, înșelare de la început și până în zilele noastre. Cum? El reușește să minimalizeze principalul și să supraevalueze nimicurile, ajungându-se astfel la răsturnarea scării valorilor.

Oricum în fruntea scării valorilor este Dumnezeu, iubirea cea mai presus de minte și de cuvinte, încercarea minimalizării acestei iubiri și coborârea noastră în lumea nimicurilor e o mare nefericire. Așa să se despartă de iubirea și comuniunea cu Dumnezeu și să se coboare în lumile plăcerilor trecătoare, acceptând șoapta ispitei diavolești că va fi ca Dumnezeu și nu a fost. De atunci și lungul șir al înșelărilor noastre, încercând să înlocuim frumusețea iubirii de dumnezeiești cu surogatele plăcerilor de tot felul și să culegem  și noi roadele loc, ca îndoiala, descurajarea, tulburarea ș.a.

Și în urma acestor amăgiri ca și Adam odinioară în loc să recunoaștem  că ne-am înșelat, căutăm să ne dezvinovățim cu fel de fel de scuze și să căutăm mai departe mângâierea noastră în surogatul plăcerilor, renunțând la singurul izvor dătător de viață și curaj și liniște sufletească, izvorul Sfintei Treimi. Astfel a încercat diavolul să-L amăgească și pe Domnul nostru Iisus Hristos, ca să-l despartă de iubirea comuniunii Sf. Treimi și să-L alipească de lucruri, prin ispită: ”Fă pietrele acestea pâini”, ”tot ce vezi îți voi da ție” sau ”aruncă-te jos și îngerii te vor prinde” ș.a. Dar spre deosebire de noi Mântuitorul a fost foarte categoric în răspunsul Său: ”Înapoia Mea satano!”. Adevărul întrupat în persoana Mântuitorului nu putea fi învins de minciună.

Cum ispita diavolească este foarte stăruitoare, diavolul văzând că nu a putut să-L despartă pe Mântuitorul de comuniunea cu Dumnezeu și să-L lipsească de lucruri, a încercat să-L despartă de iubirea față de oameni. Așa se explică faptul că, chiar și pe cei cărora le-a făcut mult bine i-a ridicat contra Sa până la ceasul răstignirii. Dar ura nu a putut învinge iubirea și așa cum ne mărturisesc textele Sfintei Scripturi, ”I-a iubit pe ai Săi până la capăt”, dovedind aceasta prin moartea de bunăvoie cea pentru noi.

Așa încearcă mereu să ne amăgească și pe noi, adică ori să ne alipească de lucruri, ori să ne alipească de lucruri, ori să-i urâm pe semeni despărțindu-ne de comuniunea cu ei prin iubire.

Așa ajungem ca prin necategoricul nostru în fața ispitelor diavolești, precum și soarta societății să devină o soartă înstrăinată de Dumnezeu și ca urmare o soartă a nefericirii, a neliniștii, soartă trăită de Fericitul Augustin care a ținut să și-o exprime în cuvinte atât de cunoscute: ”Nefericit e sufletul meu până nu se va odihni întru Tine Doamne”.

Din marea noastră alipire de lucruri s-ar putea să ne pierdem chiar și sănătatea, asemenea lui Ghiezi, sluga lui Elisei, care pentru prea marea lui lăcomie a fost pedepsit de prooroc cu boala leprei și pentru faptul că a mințit. Ce folositoare ne-ar fi străduința de a plini, ceea ce Biserica ne învață, prin aleșii săi, când zice: ”Înțelepții făpturii n-au slujit, fără numai Făcătorului”. Din neorânduita noastră alipire de plăcerile lucrurilor ajungem la înstrăinarea de dragoste dumnezeiască, știut fiind, că din pricina fărădelegilor dragostea multora va scădea (Mt. 24, 12) și avertismentul că ”în vremile din urmă oamenii vor fi mai iubitori de plăceri decât de Dumnezeu (II Tim. 3, 4). Să nu uităm de cei din Sodoma și Gomora trecând măsura oricărei înfrânări au avut un tragic sfârșit.

Ispita prin care a trecut Mântuitorul ca să fie despărțit de iubirea de oameni, o încercăm și noi atunci când se pune în inima noastră pizma și ura față de semeni. Despărțiți de dragostea lui Dumnezeu și de semeni, noi vom trăi într-o viață de neagră fericire. Să ne aducem aminte de chinul lui Cain și de sfârșitul tragic a lui Iuda Iscarioteanul.

Pe lângă aceste ispite de alipire de lucruri, de plăceri și de pizmă față de oameni, diavolul încearcă asupra Mântuitorului ispita fricii, a îngrijorării, a lipsei de nădejde. I-a adus înainte sulița, piroanele, crucea, dar cu adânca Sa rugăciune, cu lacrimi de sânge, a biruit și această grea ispită.

Și peste noi când vin astfel de grele încercări cu înclinări spre frică și îngrijorare se cade a avea judecată dreaptă de a înțelege că, dacă Dumnezeu a făcut lumea din nimic este în stare să-i și poarte de grijă, atât lumii cât și omului. Greșeala noastră constă în aceea că de la nădejdea în Dumnezeu trecem la nădejdea în om și în lucruri care nădejdi slabe măresc îngrijorarea.

Dar pentru toate acestea zise, ca să putem dobândi ceva din ele, se cer neîncetate lupte și ajutorul specialiștilor în această privință și desigur puterea lui Dumnezeu. Specialiști în această privință avem pe Sf. Părinți ai Bisericii . Iată ce spune în această privință Sf. Ioan Gură de Aur: ”De vrei să cercetezi meșteșugul de atac al diavolului, vei înțelege că el este mult mai viguros și mai viclean decât al oricărui dușman”. Căci nu cunoaște nimeni atâtea feluri de prefăcătorie și de viclenie ca cel necurat și pentru aceea nimeni nu poate avea de la cei mai mari potrivnici ai lui atât de neîmpăcată ură, cât are cel rău, față de firea omenească” (A. Geamănu). Lupta contra acestor duhuri este una dintre cele mai mari, fapt pentru care Sf. Ioan Gură de Aur continuă: ”vrăjmașul nostru este nevăzut de către noi și suntem atacați fără veste, de aceea acest război este cu mult mai greu decât oricare altul și cauzează nenumărate pericole, mai ales pentru aceia care nu stau necontenit în stare de veghe” (A. Geamănu). Dar luptele lor contra noastră nu trebuie să ne descurajeze, căci zice Sf. Ioan Damaschinul că: ”deși li s-a îngăduit să ne ispitească, nu au putere ca să forțeze pe cineva”. Sf. Părinți ne-au lăsat multe îndemnuri și sfaturi cum să ne apărăm de aceste ispite. Ei vorbesc de patru faze: -Venirea ispitei în gând; -Lupta cu acest gând; -Acceptarea gândului cu planul de a-l pune în practică; -Punerea lui în practică. Sf. Părinți spun că primele două faze ale ispitei nu sunt cu osândă, dar a treia și a patra fază sunt osânditoare!

Cu greu vom isprăvi cu bine, noi, ca oameni, aceste patru faze ale ispitei atât de stăruitoare, dar chiar dacă vom cădea să nu descurajăm că avem calea sinceră a părerii de rău în Taina Sfintei Spovedanii și a Sfintei Cuminecături, taine ale iertării și ale împăcării. Deci fie că luptăm, fie că vom cădea, să nu pierdem nădejdea, știind că Mântuitorul a venit să tămăduiască pe cei căzuți. Așadar pe cărările vieții, ca, creștini se cade a fi mereu cu nădejde orice s-ar întâmpla, că Dumnezeu este puternic, dar și bun și El pe cele slabe le întărește, pe cele bune, le desăvârșește spre binele nostru și spre a noastră mântuire, acum și în vecii vecilor Amin!

”Îndrumări pentru îndreptarea și maturizarea duhovnicească a persoanei noastre”, Ioan Mihălțan, Episcopul Oradiei

Jurnal Spiritual [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here