Ispita în rugăciune

0
869

ispitaRugăciunea este cea mai înaltă lucrare a minţii, de aceea şi cea mai primejduită de ispita diavolească. Evagrie Ponticul, scriitorul filocalic ce a descris cel mai clar şi în detaliu lupta din rugăciune, spune că “tot războiul ce se aprinde între noi şi dracii necuraţi nu se poartă pentru altceva decât pentru rugăciunea duhovnicească. Căci lor le este foarte potrivnică şi urâtă, iar nouă foarte mântuitoare şi plăcută” sau, cum spune Ioan Carpatinul, nouă ea ne este “apărătoare” a minţii, iar vrăjmaşului “vătămătoare”.

Acelaşi lucru îl exprimă şi Sfântul Ioan Scărarul, atunci când spune că “scopul furilor e să fure rugăciunea, ceas de ceas, de la noi”.

Sfântul Grigorie Sinaitul ne avertizează că sunt două feluri de războaie în vremea rugăciunii: unul al harului dumnezeiesc şi altul al înşelăciunii diavoleşti.

Dintre semnele înşelăciunii de la diavoli, Sfântul Grigorie enumeră: împietrirea inimii cea lipsită de umilinţă, împreunată în unii cu lacrimi întunecate, înălţarea semeaţă, îmbuibarea pântecelui, multa vorbire, trândăvia, închipuirea de sine şi lauda pentru lucrare, căldura fără dulceaţă, umedă, stârnirea sălbatică a trupului, nălucirea chipurilor care împing spre împreunarea trupurilor… . Prin toate aceste ispite, diavolul încearcă să îndepărteze de la noi rugăciunea curată.

Rugăciunea, fiind o lucrare spirituală, interioară şi ispita diavolului este, în principal, de ordin interior, chiar dacă adesea, prin intermediul lucrărilor externe.

“Sufletul – spune Filotei Sinaitul – e împrejmuit şi îngrădit de către duhurile răutăţii şi legat cu lanţurile întunericului, neputând, din pricina întunericului din jurul său, să se roage cum vrea. Căci este legat întru ascuns, fiind orb cu ochii dinăuntru. Deci, când va începe să se roage lui Dumnezeu şi să vegheze prin rugăciune, se va izbăvi prin rugăciune de întuneric, căci altfel nu poate cunoaşte că înăuntru, în inimă, este o altă luptă şi o altă împotrivire ascunsă şi un alt război, al gândurilor răutăţii”. Această luptă interioară din rugăciune, ce se poartă la nivelul conştiinţei, a minţii şi a inimii, este un adevărat război împotriva gândurilor ispititoare, care caută împrăştierea minţii.

Năvălirea diavolilor are intensitatea şi răutatea fiarelor sălbatice. “Dacă te îngrijeşti de rugăciune – spune Evagrie – pregăteşte-te împotriva năvălirii dracilor şi rabdă, cu bărbăţie biciuirile lor. Căci vor veni asupra ta ca fiarele sălbatice şi tot trupul ţi-l vor chinui”.

Potrivit învăţăturii ascetice a Sfinţilor Părinţi, puterea diavolului se restrânge, însă, numai la trup. Chinurile pe care le poate aduce el se răsfrâng mai ales asupra trupului, deşi şi sufletul suferă odată cu el. El nu are putere de constrângere asupra voinţei omului, pe care de altfel nici măcar nu o cunoaşte, dar o bănuie, prin pânda lui. El bănuie doar intenţiile şi gândurile noastre, după manifestările noastre externe, din cuvintele, faptele, gesturile noastre. Neputând să pătrundă gândurile noastre cele mai adânci, el încearcă să introducă în planul minţii năluciri din exterior, pentru a o risipi, a o împrăştia din concentrarea pe care o implică rugăciunea.

De aceea, lupta pe care o dă rugătorul, în planul conştiinţei sale, împotriva momelilor sau atacurilor diavolului, se referă, în principal, la închipuirile şi gândurile rătăcitoare.

Rodul închipuirilor sau al imaginaţiei îl constituie închipuirile, fanteziile, lucrări ale minţii căzute în păcat, lipsită de darul discernământului spiritual. Sfinţii Calist şi Ignatie învaţă că lucrarea imaginaţiei are forme variate: reprezentarea, prin care dă imagine lucrărilor percepute prin simţuri şi imaginaţia în sens propriu, o împrăştiere şi rătăcire a minţii. Aceste închipuiri pot izvorî din propria noastră minte sau pot fi provocate de diavol. Când însă nu izbuteşte să născocească, în mintea celui ce se roagă, imagini sau închipuiri care să-l îndepărteze de rugăciunea curată, atunci diavolul provoacă mecanismul amintirii. “Amintirea – spune Evagrie – îţi aduce în vremea rugăciunii sau închipuiri de ale lucrurilor de odinioară, sau griji noi sau faţa celui ce te-a supărat (…). El nu încetează prin urmare, să pună în mişcare icoanele lucrurilor prin amintire şi să răscolească toate patimile prin trup, ca să-l poată împiedica din drumul său mai bun şi din călătoria către Dumnezeu”.

Gândurile păcătoase sunt o altă formă de ispită, pe care diavolul încearcă să o strecoare în mintea celui ce se roagă. Împotriva ei, Petru Damaschinul recomandă ca, în vremea rugăciunii, să ne facem mintea fără formă, fără chip, fără culoare, neprimind nimic, fie că e lumină, fie foc, fie altceva şi să ne închidem cugetul, să ne păzim mintea şi gândurile şi să le punem în legătură cu Dumnezeu, să i le jertfim Lui. Acelaşi lucru îl cere şi Sfântul Marcu Ascetul, atunci când ne spune să toate gândurile noastre trebuie închinate lui Hristos, încă din faza lor de geneză sau de “gând întâi născut”. Când ne rugăm, să nu îngăduim nicidecum nici unui gând să intre, nici alb, nici negru, nici din dreapta, nici din stânga, nici scris, nici nescris, afară de cererea către Dumnezeu şi de iluminarea şi de raza de lumină ce-i vine părţii conducătoare a sufletului din cer”.

Lupta aceasta, pe care o dă diavolul cu scopul de a ne sustrage rugăciunii adevărate, neîmprăştiate, are forme multiple. Aceste “cârduri de draci” se arată rugătorului deodată, din văzduh şi încearcă să-l înspăimânte şi să-i răpească mintea.

Acestea, însă, sunt simple stratageme, pentru că ele se tem de contemplativ, dar încearcă să vadă dacă acesta le dă atenţie sau îi dispreţuieşte cu desăvârşire. Diavolul ia diferite înfăţişări, strecoară vedenii şi lumini, atrage sufletul slab într-o stare de fals extaz, dar toate acestea sunt amăgiri, năluciri, înşelări, false vedenii şi tulburări drăceşti, de care Părinţii ne avertizează, cerându-ne să ne ferim de ele şi să nu le primim.

Simeon Metafrastul ne spune că potrivnicul încearcă să zădărnicească eforturile de stăruinţă ale rugătorului, căutând să strecoare în sufletul acestuia piedici precum: somn, trândăvie, greutatea trupului, abaterea gândurilor, nestatornicia minţii, moleşeala şi celelalte iscodiri ale păcatului; necazuri şi năvăliri ale duhurilor rele care ni se împotrivesc şi se ridică cu mânie împotriva sufletului care caută cu adevărat să se apropie de Dumnezeu.

Ispitele pe care le aduc ei asupra celui ce se roagă sunt “înfricoşătoare şi sălbatice” şi tulbură mai ales pe cei ce se roagă stăruitor. Asupra acestora, ispita sau năvălirea lor ia, cel mai adesea forme şi mai grele, mergând până la vederea de “forme urâcioase şi sângeroase”, de ocări, loviri, strigăte, vătămări, de sabie scoasă împotriva celui ce se roagă sau de lampă năvălind spre vederea lui. El se poate strecura în simţirea sufletului, chiar când ne rugăm, zădărnicind eforturile noastre. O astfel de ispită ne descrie Cuviosul Nichita Stithatul: “Rugându-te şi cântând psalmi Domnului, ia aminte la viclenie. Căci dracii sau ne înşeală, furişându-ne în simţirea sufletului să spunem unele în locul altora, abătând stihurile psalmilor spre hulire, ca să zicem cu gura cele ce nu se cuvin; sau, făcând noi începutul psalmilor, pun sfârşit cuvântului nostru, risipindu-le pe celelalte din minte; sau ne întorc mereu la acelaşi stih, nelăsându-ne, din pricina uitării, să găsim stihul următor al psalmului, sau, aflându-ne la mijlocul psalmului, iau deodată din mintea noastră toată amintirea stihurilor rostite, încât nici nu ne mai aducem aminte ce stihuri aducem iarăşi pe limbă. Iar aceasta o fac ca să ne arunce în negrijă şi în trândăvie şi ca să zădărnicească roadele rugăciunii noastre, punându-ne în minte că s-a făcut târziu…”.

La fel şi Sfinţii Varsanufie şi Ioan, ne recomandă ca, dacă ne-am împrăştiat cu mintea în rostirea psalmilor, să-i reluăm, până când vom trăi sensul lor. Scopul vrăjmaşului este de a împrăştia slăvirea lui Dumnezeu. Ori, a spune psalmii în continuare înseamnă tocmai a slăvi pe Dumnezeu.

Împotriva acestei lucrări diavoleşti, Sfântul Maxim Mărturisitorul ne recomandă să ne păzim simţurile, să închidem poarta oricărei ispite şi să ne rugăm şi mai intens, să ne adunăm în noi înşine, pentru că pe diavoli îi bate, nu mulţimea psalmilor, ci unirea minţii cu raţiunea şi cu simţirea.

Părinţii filocalici, adevăraţii cunoscători şi lucrători ai rugăciunii desăvârşite, ne avertizează şi asupra unei forme şi mai viclene de luptă a diavolului – “părăsirea drăcească”. Există şi o părăsire iconomică din partea lui Dumnezeu, însă, spre deosebire de aceasta, care are un scop pedagogic, mântuitor, “părăsirea drăcească” caută îndepărtarea noastră de rugăciune şi, prin acesta, moartea noastră sufletească. Vicleşugul acesta constă în faptul că “pentru o vreme se despart dracii între ei înşişi. Şi dacă vrei să ceri ajutor împotriva unora, vin ceilalţi în chipuri îngereşti şi alungă pe cei dintâi, ca tu să fii înşelat de ei, părându-ţi că sunt îngeri”. Părăsirea din partea diavolului este de scurtă durată şi are ca scop alcătuirea de noi şi mai puternice curse, prin care să ne înstrăineze de virtutea rugăciunii.

Pe cei începători pe calea către rugăciunea curată, îi ispitesc mai ales dracii de-a stânga, însă, atunci când mintea a ajuns să se roage în mod nepătimitor, neîmprăştiat, vin asupra ei dracii de-a dreapta. Aceştia îl ispitesc pe contemplativ cu slava deşartă, făcându-l să se încreadă în eforturile proprii şi să creadă că a ajuns la scopul rugăciunii. Şi, ca o formă dezlănţuită de tulburare, diavolul – aflăm de la Evagrie – atunci când nu poate mişca memoria în vremea rugăciunii, sileşte starea humorală (hormonală) a trupului să aducă vreo nălucire ciudată înaintea minţii şi să o facă pe aceasta să primească o anumită formă. Dacă am rezistat acestor ispite şi ne-am făcut rugăciunea noastră curat, trebuie să ne păzim şi după aceasta de ispita diavolului, pentru că, după cum ne spune Sfântul Ioan Scărarul, diavolii nu ne lasă nici după rugăciune, ci încearcă să ne supere cu “năluciri necuvenite”, căutând să ne prade “pârga sufletului”.

Părinţii filocalici subliniază adeseori ideea că, în efortul nostru de a dobândi adevărata rugăciune, omul are ca ajutor împotriva diavolilor, îngerii buni, care îi dau întărire şi încredinţare şi îi luminează înţelesurile celor ce i se întâmplă. Îngerii buni stau de faţă împreună cu noi în rugăciune şi ne îndeamnă să stăruim în ea, bucurându-se şi rugându-se cu noi. “Dacă suntem, prin urmare, cu nepăsare şi primim gânduri potrivnice, îi amărâm foarte tare, dat fiind că ei se luptă atâta pentru noi, iar noi nu vrem să ne rugăm lui Dumnezeu nici pentru noi înşine, ci, dispreţuind slujba noastră şi părăsind pe Stăpânul şi Dumnezeul nostru, petrecem cu necuraţii draci”.

”Teologia necazurilor sau a încercărilor. Gânduri de folos duhovnicesc” , Preot Ioan C. Teșu

Jurnal Spiritual [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here