Ispita fricii

0
431

imagesIspitele ce ne pasc pe noi, oamenii, sunt foarte diferite pentru că “oameni fiind, trup având, în lume trăind şi de la diavolul înşelându-ne”.

Sfinţii Părinţi ai Bisericii, ne dau sfatul că se cade să stăm mereu de strajă la poarta sufletului, ca să nu lăsăm gândurile aduse de duhurile amăgitoare ca să intre în casa sufletului şi să nu le dăm scaun să şadă, nici să începem dialog cu ele, cu alte să fim santinelă trează şi categorică în orice moment.

Pe lângă ispitele poftei există ispita îngrijorării, a fricii, mult mai grea decât cea a poftei, o ispită care încearcă o paralizie a puterilor noastre sufleteşti.
Nu vorbim de frica de Dumnezeu, care are cu totul alte nuanţe. E o frică filială, cu lumini şi nădejdi liniştitoare pline de încredere, ci este vorba de acea frică ce ne chinuie pe fiecare dintre noi cu puterea ei îngrijorătoare, paralizatoare.

Când a apărut ea în fiinţa omului? Atunci când, prin păcat, legătura sa cu Dumnezeu a slăbit. Înainte de păcat Adam stăpânea un sănătos echilibru sufletesc şi vorbea cu Dumnezeu faţă către faţă, plin de o bucurie duhovnicească. Îndată după păcat toate s-au răsturnat şi când îl cheamă Dumnezeu, el răspunde: “Am auzit glasul tău în rai şi m-am cutremurat, căci sunt gol”. Gol de nădejde. Gol de curaj, gol de liniştea şi bucuria inimii.

Orice ispită a fricii apare înainte de evenimentul de care te temi şi e mult mai puternică decât în realitatea evenimentului. Mântuitorul înaintea evenimentului prinderii şi răstignirii Sale a trecut prin ispita fricii (în grădina Ghetsimani diavolul îi prezintă crucea, piroanele, suliţa, cununa de spini, cu gândul de a-L face să renunţe la moartea cea pentru noi şi la mântuirea noastră). În realitatea faptului, în faţa celor ce veneau să-L prindă s-a arătat plin de putere, de necrezut pentru cei ce veneau cu suliţe, făclii şi săbii, care au căzut jos în faţa Lui.
Printr-o astfel de ispită a fricii au trecut şi primii creştini. Unii au biruit frica morţii în faţa fiarelor sălbatice, alţii acu căzut lepădându-se.

Dar noi nu trecem mereu prin ispita fricii, prin îngrijorările noastre de tot felul? Nu devin zilele noastre uneori nopţi întunecate? Nu trecem atunci printr-un pustiu şi gol sufletesc, fără nici o rază de nădejde? Trebuie să recunoaştem că în aceste grele încercări este prezentă ispita fricii. Poate nu greşim dacă aceste clipe şi zile de iad.
Uneori îi trecem uşor cu vederea pe cei ce au suferit în închisori, în grele suferinţe şi-I acuzăm că au fost delăsători, că au cedat în faţa unei presiuni. Dar nu le-a fost uşor.

FricaCe e de făcut în faţa unor astfel de grele încercări? Ce a făcut modelul nostru de peste veacuri, Mântuitorul Iisus Hristos. S-a rugat, dar nu cu o rugăciune oarecare, ci cu o rugăciune atât de fierbinte, încât sudoarea îi cădea ca boabele de sânge pe pământ, zicând: “Părinte Sfinte treacă de la Mine paharul acesta, dar nu precum doresc Eu, ci precum voieşti Tu”.
Rugăciunea Mântuitorului avea două calităţi înţelepte. Mai întâi întreita ei intensitate calitativă şi în al doilea rând înţeleapta cerere “nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu “. S-ar cădea să rămână pentru această atitudine a Mântuitorului o lecţie ziditoare şi anume: rugăciunea noastră în ceasurile grele ce se abat asupra noastră se cade a fi intensive calitativ şi niciodată să nu cerem a se plini voia noastră, ci voia lui Dumnezeu. Toţi sfinţii Bisericii s-au rugat, “Doamne fie voia Ta”.

Avem lipsă de puterea Dumnezeului Celui Viu, ca să putem trece peste valurile îngrijorătoare, pe care să-L chemăm cu putere multă şi cu înţelepciune adâncă.
Desigur se cade a avea şi o dreaptă judecată, neexagerând lipsurile şi realităţile întâlnite în cale. Să ne îngrijorăm, dar să nu cădem ca şi “cei ce n-au nădejde”. Grija noastră pentru cele trebuincioase traiului vieţii să fie întărită de nădejdea în puterea lui Dumnezeu pentru că Cel ce a creat lumea din nimic, este în stare să o şi întreţină.

Frica îngrijorărilor pentru lucruri şi lume să se transforme în frica pentru păcat, o frică justificată şi folositoare, ziditoare, nu deznădăjduitoare, deoarece, temându-se de păcat ne vom şi lupta şi feri de el şi astfel puterea dumnezeiască va întări slăbiciunile noastre omeneşti. Vom recunoaşte neputinţa noastră în faţa valurilor vieţii şi puterea ajutorului dumnezeiesc şi vom zice cu Sfântul Apostol Petru: “Ieşi de la mine Doamne că sunt un om păcătos”. Astfel cugetând şi lucrând împreună, puterea dumnezeiască ajutătoare, cu umilinţa noastră recunoscătoare.

Niciodată să nu ne pierdem curajul în faţa greutăţilor vieţii, ci mereu să zicem în mărturisirea inimii: “Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt, Treime Sfântă mărire Ţie”.

Sursa “Îndrumări pentru îndreptarea şi maturizarea duhovnicească a persoanei noastre” – Ioan Mihălţan

[fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here