,,Nu este patimă mai grea și care să prindă mai repede sufletele oamenilor ca invidia, iar aceasta, prea puțin întristându-i pe ceilalți, îi face rău, în primul rând, celui ce-o poartă.’’ (Sfântul Vasile cel Mare)
Nu cred că sunt prea mulţi oameni care pot spune că nu au fost niciodată invidioşi măcar pe un semen de al lor. Eu, recunosc că nu mă pot număra printre aceştia. Invidia îţi mănâncă sufletul, precum mănâncă rugina fierul şi caria lemnul. Invidiosul se aseamănă cu fluturele, care, departe de a stinge lumina cu fâlfâitul aripilor sale, se arde el însuşi în ea. După cum viperele, potrivit spuselor oamenilor, mănâncă, la naşterea lor, pântecele care le-a zămislit, tot aşa şi invidia obişnuieşte să sfâşie sufletele celor care au odrăslit-o. Invidiosul este propriul său călău, spune Sfântul Grigorie de Nazianz.
Aşa cum viermele roade lemnul în care s-a născut, tot astfel şi invidia roade sănătatea şi viaţa spirituală. I
nvidia e cancerul sufletului şi îl îmbolnăveşte grav de: mândrie şi iubire de sine, trufie, iubire de slavă deşartă, nelinişte, tristeţe, mâhnire, deznădejde, ură, mânie, duşmănie, răutate, ceartă, clevetire, judecata aproapelui, osândirea aproapelui, necazul pentru binele lui, înşelăciunea, complotul, luarea în râs, bucuria de răul altuia, ţinerea de minte a raului, uciderea, etc. De asemenea invidia duce şi la depărtarea de Dumnezeu, căci înăbuşă dragostea curată faţă de El şi faţă de aproapele.
Toate acestea îl chinuiesc pe om fără milă, îi strică şi îi urâţesc sufletul, îi ard inima, îi slăbesc şi vestejesc trupul, îi usucă privirea, îi posomorăsc obrazul, îi încruntează sprâncenele, îl lipseşte de strălucire. În inima invidiosului nu este loc pentru iubirea aproapelui, fiindcă dacă ar fi, s-ar bucura pentru binele acestuia şi s-ar întrista împreună cu el în necazuri. Orice bine al aproapelui îl mâhneşte la culme şi invidiosul se bucură de necazul semenului său, e fericit doar când acesta o duce rău şi e căzut la pământ, fără niciun sprijin şi ajutor.
Invidiosul suferă când cineva are daruri mai multe decât el, îl grăieşte de rău pe aproapele său şi îl urăşte de moarte.
Zavistia (invidia) face pe oameni mai răi decât orice şarpe veninos, mai răi decât diavolul care urăşte oamenii, dar nu şi pe ceilalţi diavoli, invidiosul urăşte nu numai pe semenul care i-a pricinuit vreun rău sau supărare, ci şi pe semenul care nu i-a făcut nimic rău, ci poate dimpotrivă i-a făcut un mare bine.
Avem un mare dar, de a ne compara mereu unii cu ceilalţi.
Dacă un semen de-al nostru are daruri mai multe decât noi, facem comparaţie între ale lui şi ale noastre, şi imediat devenim invidioşi, nemulţumiţi, cârtim împotriva Lui Dumnezeu şi Îl acuzăm că ne-a nedreptăţit. Dar nu conştientizăm, că fiecăruia a împărţit talanţii după puterea sa, după dragostea fiecăruia de a şi-i înmulţi. Cu cât ai primit mai mulţi talanţi, cu atât ai mai multă responsabilitate şi cu atât ţi se va cere mai multă socoteală la Judecata de Apoi. Dar de unde să ştim noi toate acestea?
Noi ne revoltăm că semenul de lângă noi e mai inteligent, că are o meserie mai frumoasă decât a noastră, că e mai frumos, că e mai slab, că e mai sănătos, că are un tovarăş mai bun de viaţă, că are o situaţie materială mai bună, că e lăudat, admirat şi cinstit mai mult, că ne depăşeşte cu talentele sale, că are vilă, maşină mai scumpă, cont mai gras în bancă, că are funcţie, că i se deschid toate uşile pe unde merge, că are relaţii sus – puse, că îşi petrece vacanţele în locuri exotice, că lucrează în altă ţară câştigând mult mai bine, că vaca lui dă mai mult lapte, că găinile lui se ouă mai mult, că porcul lui din coteţ e mai gras decât al nostru, că ţarina lui a rodit mai frumos şi mai bogat, că are mai mulţi prieteni pe facebook, etc.
Mereu nu am fost mulţumiţi cu darurile noastre.
Intotdeauna am cârtit pentru modul în care am fost creaţi, întotdeauna ne-am dorit darurile bune ale aproapelui nostru, invidia muşcându-ne cu poftă din sufletele şi inimile noastre, precum animalele de pradă flămânde, din vânatul bogat. De multe ori nu am conştientizat că fiecare avem rostul nostru pe pământ, că fiecare a fost creat pentru a împlini o misiune, că fiecare trebuie să-şi înmulţească talanţii pe care îi are, că fiecare a fost înzestrat cu talanţii potriviţi, talanţi care dacă nu sunt îngropaţi în egoismul şi invidia noastră ne sunt la fiecare de folos, atât nouă cât şi semenilor noştri, fiindcă Bunul Dumnezeu cu iubirea Sa nemărginită şi cu Înţelepciunea nemăsurată ştie ce e mai bine pentru noi, ştie cel mai bine ce ne e de folos şi ce nu, ştie ce ne este necesar fiecăruia pentru sporirea noastră duhovnicească.
Dacă fiecare şi-ar cunoaşte darurile cu care l-a înzestrat Dumnezeu, şi şi le-ar cultiva şi pune în valoare, nu ar mai invidia
Viaţa lui amară se va transforma din iadul nefericirii şi al urii în Raiul iubirii. Da, dacă nu am fi luptaţi de păcatul invidiei, individualismului şi al egoismului, lumea în care trăim ar fi frumoasă şi mai bună, dacă am conştientiza că menirea noastră e să slujim aproapelui şi Lui Dumnezeu, am trăi în Rai şi nu în iadul indiferenţei, în iadul egoismului, invidiei, orgoliiilor de tot felul.
Apoi credem, că doar noi avem greutăţi şi necazuri, că pe noi ne iubeşte mai puţin Bunul Dumnezeu decât pe alţi semeni, care o duc bine, care au de toate, care nu se confruntă cu nicio problemă. Mereu suntem tentaţi să ne comparăm crucea noastră spirituală cu a celor din jurul nostru.
Suntem tentaţi mereu să îi invidiem pe cei de lângă noi, despre care credem că au o cruce frumoasă şi uşor de purtat. Dar noi de unde ştim cu ce se confruntă fiecare, ce încearcă fiecare să ascundă, poate după un zâmbet fals, după o stare materială bună, după tăcerea lor şi după răbdarea lor în ispite?
Să încercăm să nu ne mai comparăm cu nimeni.
De aici se naşte invidia, mama tuturor răutăţilor, să încercăm să ne comparăm doar cu Bunul Dumnezeu, să vedem ce prăpastie uriaşă e între iubirea Lui pentru oameni şi între iubirea noastră pentru semeni, ce prăpastie e între bunătatea Sa şi răutatea noastră şi să încercăm să micşorăm această prăpastie, să încercăm să ne asemănăm Domnului nostru, după chipul şi asemănarea Căruia am fost creaţi, să încercăm să fim adevăraţi fii ai Săi, credincioşi, smeriţi, blânzi, milostivi, înţelepţi.
De ce nu suntem invidioşi pe un semen care a evoluat spiritual, care îl iubeşte pe Bunul Dumnezeu şi pe semeni din toată inima, care împlineşte poruncile Lui Dumnezeu, care e plin de virtuţi teologice şi morale şi să ne dorim să fim la fel ca el, de ce nu transformăm invidia noastră într-un lucru bun, de ce nu ne trezim conştiinţa noastră adormită şi să punem început bun în viaţa noastră?
Consumismul a crescut amploarea frustrărilor printr-un sentiment (păcat) foarte bine înrădăcinat în noi: invidia.
Dar nu, nouă ne place să fim invidioşi pe semeni când vedem că o duc mai bine material decât noi, când ni se pare nouă că sunt mai fericiţi decât noi. Nu suportăm să vedem în jurul nostru fericire, suntem egoişti şi vrem să fie toţi nefericiţi ca şi noi. De ce oare suntem nefericiţi? Pentru că ne comparăm mereu cu alţii, pentru că nu ne mulţumim cu ce avem, pentru că nu ne place să trăim o viaţă simplă, în armonie cu noi şi cu întreaga creaţie a Lui Dumnezeu, pentru că dezvoltarea materialismului și a consumismului au crescut amploarea frustrărilor printr-un sentiment (păcat) foarte bine înrădăcinat în noi: invidia.
Oamenii de astăzi în loc să se iubească unii pe alţii şi să folosească timpul lor într-un mod util şi plăcut Lui Dumnezeu, pierd foarte mult timp observându-i (analizându-i) pe ceilalți. Și mai ales comparându-se cu ceilalți. În mod indirect, comparația implică o invidie pentru tot ceea ce nu au și şi-aș dori să aibe.
Ce rău mai provoacă invidia?
Mulţi copii au rămas singuri acasă, despărţiţi de părinţi, fără dragostea, afecţiunea, sprijinul acestora, când aveau cea mai mare nevoie de toate acestea. Mulţi copii, da, au fost părăsiţi de părinţii care au plecat să lucreze în străinătate, nu pentru că nu aveau cum să le ofere un viitor mai bun în ţară, ci pentru a-şi mări contul în bancă, pentru a-şi cumpăra o nouă maşină, pentru a avea o vilă mai mare şi mai frumoasă decât a vecinului, decât a cumătrului sau chiar a fratelui.
Dacă la început mulţi părinţi plecau să ofere copiilor tot ce era mai bun pentru creşterea şi educaţia lor, în timp această plecare s-a transformat într-o modalitate de a mai urca o treaptă pe scara materială şi de a fi precum cei pe care îi invidiau când au luat decizia de a gusta din pâinea străinătăţii. Poate mulţi mă vor contrazice, dar am curajul să afirm că nu mă înşel când spun, că sunt părinţi care şi-au lăsat copiii bolnavi de dor acasă, mânaţi şi de dorinţa de înavuţire.
,,Invidia calomniază virtutea:
Pe cel viteaz îl numesc nechibzuit, pe cel cumpătat nesimţitor, pe cel drept aspru, pe cel înţelept nelegiuit, pe cel mărinimos îl numesc mărunt, pe cel darnic risipitor, iar pe cel avar, din contră, îl numesc econom.’’ (Sfântul Vasile cel Mare)
,,Gândindu-se la invidie, Sfântul Tihon Zadonsky a spus minunatele cuvinte: „Celelalte vicii şi patimi măcar au plăcere imaginară, iar invidiosul păcătuieşte şi suferă”. Desigur, dacă alte vicii sunt însoţite măcar de aparenţe plăceri, atunci invidia – este o durere şi întotdeauna este durere şi nu este nici urmă de plăcere, chiar şi imaginară.
„Prin zavistia diavolului moartea a intrat în lume” (Înţelepciunea lui Solomon 2, 24).
Din invidie Lucifer, îngerul strălucitor și-a pierdut locul în Rai fiindcă l-a zavistuit mai întâi acolo pe Dumnezeu şi a zis, că de ce să fie Acesta mai mare şi de ce n-ar fi şi el ca Dumnezeu?! Pizmuind apoi fericirea primei perechi de oameni, care trăiau în bucuria cea de negrăit a Raiului, diavolul, în chip de șarpe, a ispitit-o pe Eva, îndemnându-o la păcatul neascultării.
Omul stăpânit de invidie se întristează când vede binele și fericirea altora. Așa s-a întristat Cain ucigașul, văzând că jertfa fratelui său Abel a plăcut Lui Dumnezeu și l-a ucis din invidie. Așa s-au întristat și lucrătorii viei din parabola Evangheliei, pentru că stăpânul le-a plătit și celor care au mers la lucru în ceasul al unsprezecelea, la fel ca şi celor ce au muncit din ceasul al treilea, adică din zorii zilei.
Dacă omul nu luptă cu sentimentul invidiei, ea poate atât de tare să-l înrobească, încât el devine agresiv şi periculos pentru alţii. Nu este întâmplător că motivul primului omor, săvârşit la începutul istoriei omenirii de către Cain al fratelui său Abel, a fost invidia. Împăratul Irod, bătrân neputincios în vârstă de şaptezeci de ani, auzind că s-a născut Hristos, noul Împărat israelitean, s-a aprins de invidia care l-a orbit şi i-a împietrit inima într-o aşa măsură, încât a hotărât să ucidă în regiunea Betleem până la paisprezece mii de prunci, pentru ca împreună cu ei să-L omoare şi pe Hristos care S-a născut.
Invidia este o boală a prieteniei, este învăţătura şarpelui, născocirea demonilor, sămânţa duşmanului, arvuna iadului, piedică evlaviei, cale spre gheenă, lipsire de Împărăţia cerurilor.
După Sfinții Părinți, cel stăpânit de patima invidiei își pierde liniștea și pacea sufletească, atât de necesare pentru o viață duhovnicească așezată pe rânduiala Glasului Evangheliei.
Tot prin zavistie se şi înmulţeşte păcatul pe pământ. Această patimă dă naştere multor altora, şi este deosebit de primejdioasă fiindcă cei stăpâniţi de ea o ascund chiar şi de ei înşişi. Acest vrăjmaş neîmpăcat al virtuţii şi al meritelor este întărâtat de tot ce stârneşte admiraţia oamenilor, şi nu iartă nimănui nimic, decât celor stricaţi şi nebăgaţi în seamă, stricăciunea şi lipsa lor de slavă. Trebuie să devenim nevrednici ca cineva să se uite la noi pentru a atrage privirile şi cruţarea zavistnicului. Nu este rău cu care să nu fie înrudită zavistia, îndată ce pune stăpânire pe suflet, îl face din vas întocmit spre cinste vas de necinste şi de mare urâciune.(Cuviosul Bonifatie de la Teofania)
Cum să lupţi cu această încercare?
Cum să lupţi cu acest viciu? Sfântul Ierarh Tihon Zadonsky a spus: „Mândria este mama invidiei. Omoară pe mama şi va muri fiica”. Dar, deoarece, mândria descoperă în deplină măsură însăşi esenţa păcatului, a lupta cu acest viciu este foarte greu şi nu poate omul să biruie mândria decât cu puterea Lui Dumnezeu. De aceea rugăciunea, participarea la Tainele Bisericii, meditarea permanentă asupra propriei vieţi, asupra aspiraţiilor propriului suflet, asupra gândurilor proprii, judecata aspră a propriei persoane vor putea să ajute omului să-şi biruie mândria.
Dar mai sunt încă două remedii minunate. Primul – este conştientizarea faptului că Domnul a înzestrat pe fiecare om cu nişte calităţi unice şi nu există doi oamenii să semene unul cu altul întru totul. Fiecare om este unic şi are valoarea sa în faţa Lui Dumnezeu. Cât de slab, bolnav, nereuşit ar părea omul, el are valoare în ochii Lui Dumnezeu. Conştientizarea acestui fapt îl ajută pe om să se abţină de la invidie.
Lumea e mare şi fiecare în această lume îşi are locul său.
Înţelegerea unicităţii omului şi a înţelepciunii planului Lui Dumnezeu pentru fiecare om ne va ajuta se învingem sentimentul invidiei. Şi încă un remediu foarte important sunt faptele bune. Când facem o faptă bună pentru cineva, acel om încetează să fie pentru noi depărtat, el devine apropiat. Noi nu-i invidiem pe acei cărora le facem fapte bune. Dacă cineva se îndoieşte, atunci să facă o faptă bună omului pe care îl invidiază şi invidia treptat va trece, fiindcă acel om va deveni pentru el apropiat. Trebuie să ţinem minte că deseori noi singuri provocăm sentimentul de invidie în acei oameni care ne înconjoară. Uneori a aţâţa pe cel invidios, a trezi în el sentimentul de invidie ne face plăcere. (vezi Prea Fericitului Kiril, Patriarh al Moscovei şi al întregii Rusii)
Ca să vezi bine şi corect tot ce se întâmplă în jurul tău, trebuie să cauţi ochelarii iubirii de Dumnezeu şi semeni, ochelarii smereniei, ochelarii blândeţii, ai răbdării, ai nerăutăţii, ochelarii acceptării celor din jurul tău cu bune şi rele, ochelarii prin care nu priveşti o imagine deformată a celor din jurul tău, datorită egoismului tău, datorită invidiei tale, datorită răutăţii tale.
Dacă îţi iubeşti semenii, îi priveşti ca pe fraţii tăi Întru Hristos, ca pe fiii Lui Dumnezeu.
Ii priveşti aşa cum sunt, nu le cauţi defecte, nu le atribui din invidie păcate mai mari decât săvârşesc ei, nu cauţi să îi priveşti nici de la distanţă, nici mai mici decât sunt, nici să-i urăşti pentru darurile lor. Îi priveşti cu iubire şi atunci îi vezi şi mai frumoşi şi mai buni decât sunt, îi vezi cu chipul după asemănarea cu Dumnezeu. Ca să vezi bine şi corect totul în viaţa ta, trebuie să Îl rogi pe Bunul Dumnezeu să te ajute să găseşti ochelarii potriviţi, să fie bun şi milostiv şi să ţi-i dăruiască, ca să nu fii tentat să primeşti ochelari prin care vezi toată lumea urâtă, rea, murdărită de păcate şi patimi, ochelari pe care cumplitul diavol al invidiei e dispus să ţi-i ofere cu multă generozitate.
Aşadar, dacă de pe urma invidiei curg fără încetare peste noi, ca dintr-un izvor, moartea, pierderea adevăratelor bunătăţi, înstrăinarea de Dumnezeu, tulburarea legilor şi, în acelaşi timp, răsturnarea tuturor bunurilor din viaţă, să ascultăm pe apostoli şi ,,să nu alergăm după slava deşartă, întărâtându-ne unii pe alţii şi pizmuindu-ne unii pe alţii’’, ci fiindcă păcatul invidiei nu-l putem stinge decât cu focul dragostei de aproapele, cu milă, cu iertare şi cu smerenie, cu rugăciune, blândeţe şi răbdare, că de acestea se ruşinează spurcatul demon al zavistiei, să ne rugăm Bunului Dumnezeu să ne dăruiască aceste arme împotriva invidiei, aceste virtuţi care ne însănătoşesc sufletul, fiindcă aşa cum a spus Socrates:
,,Invidia este ulcerul sufletului’’
Cristina Toma
Jurnal Spiritual
