Invenţii care au schimbat lumea: Roata (6400 Î.H.)

0
3179
Mască individulă la preț de producător - 3,5 RON(inclusivTVA) - Click AICI

roataPrimele roţi au fost rotile de olărit. Cele mai vechi obiecte de ceramică s-au realizat fie prin încolăcirea unor „şerpi” lungi de lut, fie prin asamblarea pe o placă de lemn a unor bucăţi de lut aplatizate manual şi finisate apoi cu o spatulă din lemn. Învârtirea oalei pentru a o putea lucra mai repede şi simetric a dus la inventarea roţii de olărit. Aceasta consta într-o roată mică pe care se punea lutul, montată pe un ax vertical înfipt într-o altă roată mai mare şi mai grea, pe care olarul o învârtea cu picioarele. Introdusă în jurul anului 6400 î.H. şi inventată probabil independent în mai multe locuri diferite în acelaşi timp, aceasta – şi nu transportul – este de fapt cea mai veche întrebuinţare a roţii, contrar credinţei populare.

Ideea de a uni două roţi printr-un ax a venit, probabil, în urma utilizării tăvălugilor făcuţi din buşteni. într-o vreme s-a crezut că pietrele Sarsen mari de la Stonehenge au fost aduse din dealurile din zona Avebury folosind asemenea tăvălugi. Totuşi, pe pantele variabile întâlnite pe drum cu greu s-ar fi putut utiliza această tehnică; pietrele ar fi alunecat de pe tăvălugi. De aceea, săniile ar fi fost mai potrivite şi probabil căi astfel a fost organizat transportul. Săniile au fost inventate înaintea roţii. Aceste sănii primitive erau făcute din două prăjini prinse în formă de V. Cele două capete desfăcute ale cadrului rămâneau pe pământ, în timp ce la vârful V-ului era înhămat un animal de povară sau un om. Era o cale simplă de a căra o încărcătură uşoară, dar voluminoasă, cum ar fi o claie de fân.

Săniile erau trase uneori pe buşteni pentru a reduce fricţiunea cu solul şi, în timp, la locurile de contact cu prăjinile săniei, pe buşteni se formau nişte şanţuri circulare. Aceste şanţuri erau utile pentru stabilitatea saniei, nelăsând-o să alunece într-o parte. Părţile buştenilor din exteriorul şanţurilor erau, de fapt, nişte roţi embrionare. Apoi s-a descoperit că se putea reduce şi mai mult frecarea prin îndepărtarea unei părţi din lemnul dintre şanţuri, astfel încât zona centrală a buşteanului să nu mai atingă pământul; în acest fel s-a obţinut o osie rudimentară. Ultimul stadiu al metamorfozei de la buştean la roată s-a produs odată cu adăugarea unor perechi de pene dedesubtul săniei, pentru a o menţine în poziţie deasupra osiei sau a osiilor. Se pare că de la bun început carele au fost făcute cu patru roţi, o practică ce avea să se menţină vreme de mii de ani.

Nimeni nu ştie unde sau când s-a inventat prima roată, dar ea a apărut în locuri depărtate unele de altele, ceea ce sugerează că a fosÎ inventată în mod independent de mai multe comunităţi.

Prima roată „fabricată” a fost robustă, construită din trei buşteni solizi, tăiaţi în formă de cerc şi legaţi cu chingi. Roţile erau de obicei montate câte două la baza unui car de lemn, folosit probabil pentru transportul produselor agricole. Pictogramele din scrierile antice ne arată că în Mesopotamia roata exista încă din anul 3500 î.H. În Europa s-au găsit care din lut cu roţi, datând din perioade şi mai îndepărtate. Cea mai veche imagine a unui car cu patru roţi se află pe oala Bronocice, descoperită în sudul Poloniei şi datând din jurul anului 4000 î.H. Recent, s-au descoperit chiar roţi din Epoca de Piatră, surprinzător de bine păstrate, în mlaştini din Germania şi Elveţia – cele mai vechi roţi cunoscute. Roata s-a folosit, aşadar, pentru a transporta lucruri cu aproape 2000 de ani înainte ca pietrele Sarsen să fie aduse la Stonehenge. Acolo însă carele nu ar fi fost de niciun folos pentru transportul megaliţilor; simpla lor greutate ar fi sfărâmat osiile de lemn ale roţilor.

Carele grele cu roţi erau trase de boi sau de măgari pe jumătate domesticiţi, numiţi onagaşi.

În jurul anului 2000 î.H. se făceau deja vehicule mai uşoare în Turcia şi Orientul Apropiat. Căruţele pe două roţi, trase de cai, erau rapide şi uşor de dirijat. Erau ideale pentru ducerea războinicilor dintr-o parte în cealaltă a câmpului de luptă, ceea ce putea influenţa decisiv mersul bătăliilor. Regatele care au avut batalioane instruite de care de luptă au fost puterea nucleară a Epocii de Bronz. Prin folosirea bronzului s-au putut obţine roţi mai uşoare, cu un aspect aproape delicat. Acestea aveau obezi circulare şi patru sau şase spiţe din bronz. Erau rapide, uşor mane-vrabile şi hotărau soarta multor bătălii. Marile civilizaţii antice – arienii din India, sumerienii, hitiţii, egiptenii şi, mai târziu, cretanii minoici şi flticenienii – şi-au câştigat puterea prin forţa carelor de război. Acestea au fost civilizaţii bazate pe folosirea în scop militar a roţii.

Roata, folosită pentru care de luptă şi căruţe de aprovizionare, a avut o mare parte din vină pentru extinderea războiului în Eurasia, din China până în Troia şi Britania. O roată frumos lucrată cu 12 spiţe datând din 1200 î.H., a fost descoperită în Iran. Dominaţia roţii în scop militar a continuat în Epoca de Fier. Britonii care au încercat să oprească invazia romană aveau care de război, dar şi romanii erau echipaţi la fel. Până la urmă, nu diferenţa de tehnologie militară (cu sau fără roţi) a dus la înfrângerea britonilor, ci lipsa de unitate politică, inabilitatea de a forma o confederaţie defensivă bine închegată şi eficientă.

Butucii de fier au dat roţilor mult mai multă putere decât lagăre slabe din bronz. Anvelopele de fier, inventate mai târziu, au redus frecarea obezii cu solul si au făcut roata mai rezistentă.

Astăzi vedem în roată un mic element tehnologic banal. Roata este cea care ne permite să mergem la ţară, într-un tur cu maşina în vacanţă să luăm autobuzul sau trenul până la serviciu. Dar în prima jumătate evoluţiei sale, roata a fost o armă mortală, puterea din spatele imperiilor militare. Abia în perioada lui Alexandru cel Mare carul de război a început să fie depăşit ca importanţă de către cavalerie.

Roata avea să-şi găsească multe alte întrebuinţări. În râuri se puteau fixa vertical roţi de care erau agăţate găleţi; curgerea apei învârtea roata şi trimitea apa din găleţi într-un jgheab şi, de acolo, pe câmp. În ţinuturile secetoase precum Egiptul, roţile de acest fel au devenit vitale pentru irigaţii. Adaptată, roata hidraulică putea furniza energie unui atelie. În 444 d.H. cineva a avut strălucita idee de a fixa o singură roată în partea anterioară a unui căruţ, creând astfel roaba. O roată cu pânze putea fi învârtită de vânt şi folosită pentru a roti pietre mari care măcinau grâul. Nu numai că aceasta a economisit foarte multă muncă grea, permiţând oamenilor să se ocupe şi de altceva, dar a mărit substanţial rezerva de hrană şi a făcut posibilă creşterea populaţiei. Odată inventată, pare că roata putea fi folosită pentru orice fel de activitate. Ceasurile mecanice conţin mai multe roţi, iar marginile zimţate le fac să se rotească una pe alta într-o ordine precisă şi controlată, pentru a ţine socoteala timpului.

Roata este folosită şi pentru divertisment. În teatre există scripeţi care asigură schimbarea rapidă a decorului. În parcurile de distracţie sunt carusele şi roţi de bâlci care ne învârtesc de jur împrejur şi de sus în jos, doar de dragul distracţiei. Dar, odată cu Revoluţia Industrială roata a transformat – pentru a doua oară în istoria sa – societatea umană. I s-au găsit nenumărate întrebuinţări noi şi extrem de utile, de la roţile cu zbaturi ale navelor lui Brunel, Great Western şi Great Eastern, până la roţile de fier ale locomotivelor şi elicele primei generaţii de avioane.

Nu încape îndoială că roata este cea mai mare invenţie a tuturor timpurilor. Cel mai surprinzător este că ideea ne-a venit după atât mult timp.

Invenții care au schimbat lumea, Rodney Castleden

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here