Invenţii care au schimbat lumea- perioada iluminismului – Costumul de scafandru (1715)

0
614
Mască individulă la preț de producător - 3,5 RON(inclusivTVA) - Click AICI

costum de scafandruCostumul de scafandru este una dintre acele invenţii înconjurate de tot felul de legende şi poveşti. Aceasta se poate datora în parte fanteziei nutrite de atâţia oameni de a merge pe fundul mării şi de a culege comori din epave. Meritul de a fi inventat primul aparat de scufundare îi este atribuit marelui savant şi inovator medieval Roger Bacon. Dar aceasta nu este mai mult decât o tradiţie, o istorie apocrifă care ar putea fi spusă despre un magician sau alchimist. Cea mai veche relatare de încredere despre un clopot de scufundare vine de la mijlocul secolului al XVI-lea şi vorbeşte despre un „cazan acvatic” prezentat de doi greci împăratului Carol Quintul, la Toledo, în Spania. Cazanul acvatic era exact ca un clopot modern de scufundare, doar că avea o rezervă finită de aer conţinută în clopot. Aerul nu putea fi împrospătat, drept care scufundătorii puteau sta doar un timp limitat sub apă. Când aerul nu mai era respirabil, scufundătorii semnalau că vor să fie traşi la suprafaţa.

Clopotul de scufundare era util numai pentru vizitarea fundului mări sau pentru observarea unor structuri de sub apă. Era foarte dificil să se întreprindă vreo acţiune subacvatică oarecare din interiorul unei structun complet rigide. Dr. Halley a inventat un clopot de scufundare în timpu domniei lui George I. Era construit din lemn, ca un butoi, şi plumbui de-a lungul marginilor inferioare pentru a sta vertical şi stabil. In partea de sus avea ferestre din sticlă groasă. Rezerva de aer era reînnoită trimi-ţând jos poloboace cu aer prevăzute cu greutăţi. Când poloboacele cu aer ajungeau sub marginea inferioară a clopotului, scufundătorii le trăgeau înăuntru şi le desfăceau, lăsând aerul să intre în clopot.

începând din secolul al XVIII-lea, diverse invenţii au răspuns diferitelor necesităţi ale scufundătorilor. în scopuri legate de salvare sau & construcţia podurilor, era nevoie ca scufundătorii să poată coborî la adâncimi semnificative. Astfel s-a ajuns la proiectarea unui costum de scufun dare rigid care rezista la presiune. Scafandrii aveau, de asemenea, nevoi de o oarecare libertate de mişcare pentru a fi capabili să lucreze sub apa Această necesitate a condus la inventarea costumului de scafandru autonom.

În 1715, John Lethbridge a proiectat un costum de scafandru etanş, mare cât să cuprindă o persoană. Era un butoi plin cu aer, ranforsat şi învelit în piele. Era prevăzut cu un hublou de sticlă pentru a-i permite scufundătorului să vadă afară, şi cu două găuri pentru braţe, de care erau fixate mâneci impermeabile.

în acelaşi an, un inventator englez pe nume Becker a făcut o demon-straţie a propriei sale variante a costumului de scafandru. Costumul lui gecker era confecţionat în întregime din piele, cauciucul fiind încă necunoscut, şi avea o cască mare sferică din metal, prevăzută cu o fereas-tră. Din cască ieşeau trei tuburi, care ajungeau până la suprafaţa apei; unul era pentru aerul expirat şi celelalte două pentru aer proaspăt, pompat în cască cu ajutorul unor foaie mari. în timpul demonstraţiei, scafandrul a stat sub apă timp de o oră, ceea ce a constituit o dovadă convingătoare a eficienţei costumului, deşi nu se cunoaşte adâncimea apei.

Mai târziu în secolul al XVIII-lea, în 1771, francezul Freminet a năs-cocit o cască din alamă pentru scufundători, prevăzută cu găuri în dreptul ochilor. Aerul era pompat cu foaie mai întâi într-un mic rezervor de aer, apoi către scafandru.

În anii 1770, marele inginer John Smeaton a construit un clopot de scufundare care pare să fi fost primul clopot alimentat continuu cu aer pompat de la suprafaţă. Se ştie că în anul 1779 Smeaton a utilizat clopotul de scufundare pentru a repara fundaţiile unui pod din Northumberland. În 1778 a lucrat la construcţia portului Ramsgate, pentru care a realizat un clopot de scufundare din fier care cântărea două tone şi jumătate.

În 1797, Klingert a inventat un costum de scafandru foarte asemănător celui al lui Becker. Consta dintr-o jachetă şi pantaloni din piele impermeabilă, o cască rotundă cu un vizor si două tevi de aer care se malţau de la cască până la suprafaţă.

În 1813, John Rennie a folosit un clopot de scufundare de două ori mai greu decât clopotul lui Smeaton de la Ramsgate. Cântărea 5 tone şi Acţiona după acelaşi principiu. A fost cu adevărat primul din generaţia modernă de clopote de scufundare. De atunci înainte, pe parcursul secolului al XlX-lea, inginerii au construit clopote de scufundare din ce în mai mari. Cel realizat pentru fixarea blocurilor mari de la fundaţia digului nordic al portului Dublin avea doi metri pătraţi şi cântărea peste 80 de tone. Lucrătorii intrau în el de sus, printr-un puţ de acces şi o ecluză pneumatic; în acest stadiu, clopotul de scufundare devenise un cheson. Inventatorul german August Siebe a proiectat primul costum de andru cu greutăţi la picioare în 1819. Şi costumul lui avea o cască sferică din metal, dar de astă dată era prevăzută cu trei vizoare rotunde, dând scafandrului un câmp vizual de 180 de grade. Asemenea modelelor anterioare, costumul lui Siebe era alimentat cu aer prin ţevi de la o pompă de suprafaţă. Dispensându-se de costumul greoi de piele, modelul lui Siebe dădea scafandrului o libertate de mişcare considerabilă. Problema era însă că funcţiona doar atât cât scafandrul rămânea vertical. Dacă se apleca, apa putea intra în cască pe sub marginea inferioară, provocând înecul scafandrului. Costumul proiectat de Siebe în 1819 era, de fapt, un clopot de scufundare în miniatură. Siebe şi-a îmbunătăţit modelul iniţial în 1837, adăugându-i un costum impermeabil foarte asemănător costumelor de scafandru englezeşti anterioare. Acest costum de scafandru, care încorpora toate trăsăturile cele mai bune ale costumelor proiectate înainte, a rămas în uz vreme de 100 de ani.

Joseph Cabirol a venit cu o versiune proprie a costumului de scafandru în 1855, dar aceasta nu era, la drept vorbind, decât un plagiat al costumului lui Siebe. Casca sferică avea, de astă dată, patru vizoare.  Avea, de asemenea, un sistem de siguranţă. Furtunul de admisie a aerului  era fixat de cască în zona urechii drepte, cu o valvă care putea fi acţionată  de mână. Mai exista un furtun de siguranţă legat aproape de gură, denumit „fluierul”. Costumul de scafandru Cabirol a avut un mare succes comercial, pe de o parte datorită demonstraţiilor publice şi cascadelor  organizate de autor – odată a îmbrăcat un puşcăriaş în costumul de  scafandru şi l-a coborât la o adâncime de 35 de metri – şi, pe de  o parte, datorită faptului că şi-a vândut costumele la jumătate din preţu costumelor de scafandru britanice.

Invenții care au schimbat lumea, Rodney Castleden

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here