Invenţii care au schimbat lumea: Primele aşezări (8000 Î.H.)

0
780

primele asezariRasa umană şi-a avut începuturile greu perceptibile acum aproximativ 4 milioane de ani. De atunci şi până relativ recent, a supravieţuit prin vânătoare şi cules. Oamenii au dus o viaţă simplă, cu caracter nomad, adunând fructe şi procurând carne şi lemne pentru foc, în timp ce se deplasau dintr-un loc într-altul. Locuiau câte puţin timp în tabere temporare. Faptul cel mai surprinzător este că rasa umană a rămas atât de mult timp în acest stadiu paleolitic (epoca veche a pietrei). Lucrurile au început să se schimbe semnificativ abia la sfârşitul ultimei perioade reci a pleistocenului, cu aproximativ 10,000 de ani în urmă.

După ultima glaciaţiune, din cauza încălzirii globale şi a schimbărilor semnificative ale mediului înconjurător care au însoţit-o, oamenii din întreaga lume au fost nevoiţi să îşi schimbe modul de viaţă. Această nouă fază, Mezoliticul sau epoca mijlocie a pietrei, a reprezentat o reacţie la schimbările majore în delimitarea vegetaţiei şi liniilor de coastă. Odată cu creşterea temperaturii a crescut şi nivelul mării. Invazia mării a schimbat linia ţărmurilor, care a devenit mai dantelată ca oricând, asemănătoare fiordurilor ce pot fi observate astăzi de-a lungul coastei Norvegiei şi regiunilor Cornwall şi Bretania. Multe dintre văile râurilor inundate din regiunile joase, cum este valea inferioară a Tamisei, s-au transformat în lungi estuare şerpuite, cu o viteză mare de depunere a sedimentelor. Toate acestea au adus noi şi ademenitoare posibilităţi de procurare a hranei.

În Mezolitic, mulţi oameni gravitau către ţărmuri pentru pura lor bogăţie ecologică. Datorită acestui nou belşug, nu mai erau siliţi să bată drumuri lungi pentru a găsi toate resursele de care aveau nevoie, încă se mai mutau din loc în loc, dar pe distanţe mai scurte şi pe aceleaşi trasee, care îi aduceau negreşit la aceleaşi tabere sezoniere. Fiecare grup avea, probabil, o tabără preferată – în general, cea mai apropiată de rezervele de resurse cele mai bogate -, şi aceasta era situată cel mai adesea pe valea unui fluviu sau lângă un estuar.

Cunoaştem foarte puţine despre aceste vechi protoaşezări costale din jurul anului 8000 î.H., deoarece majoritatea au fost acoperite mai târziu de apele mării şi îngropate sub mulţi metri de sedimente. Vestigii găsite în siturile de pe uscat ne permit totuşi să ne facem o imagine despre locuinţele oamenilor din acea perioadă. În Europa Centrală şi de Est, oamenii construiau colibe asemănătoare unor corturi. Unele tabere erau formate din case construite pe cadre din cranii de mamut aranjate în aşa fel încât colţii lungi şi curbaţi să fie îndreptaţi în sus şi în interior, formând o structură asemănătoare unui stup. în Asia erau predominante corturile din piele. Din regiunea mediteraneeană estică până în Orientul Mijlociu şi India se construiau colibe rotunde pe temelii

De piatră. Este posibil ca suprastructura să fi fost construită din crengi şi tencuială.

La puţin timp după aceasta, Neoliticul sau epoca nouă a pietrei a adus o nouă schimbare radicală. În loc să mai rătăcească în căutarea hranei, oamenii au început să aducă în tabără plante şi animale vii, folosindu-se de ele atunci când aveau nevoie. Acest proces de domesticire a animalelor şi de cultivare a plantelor a fost una dintre cele mai mari invenţii ale tuturor timpurilor, transformând modul de trai al oamenilor. Deodată a devenit posibil traiul într-un singur loc. De vreme ce se semănau seminţe iar plantele răsărite trebuiau să fie plivite şi culese, oamenii erau nevoiţi să rămână în acelaşi loc. Acest interes pentru un loc anume a condus direct la apariţia satelor şi a stilului de viaţă stabil pe care îl induceau. Două dintre cele mai vechi sate au fost Haşilar şi ţatal Huyiik, de pe teritoriul Turciei de astăzi.

Aceasta a fost revoluţia neolitică. Oamenii mergeau încă la vânătoare, pe de-o parte pentru a-şi diversifica rezerva de hrană şi pe de altă parte, presupun, pentru distracţie. Există, de asemenea, dovezi că oamenii se mutau uneori pe distanţe foarte mari, posibil în pelerinaje religioase, pentru a vizita locuri ca Stonehenge, şi mureau departe de casă. Ceva asemănător s-a întâmplat în Epoca întunecată, când era obişnuit pentru regii şi prinţii europeni să meargă în pelerinaje la Ierusalim sau Roma, în special după retragere, şi, inevitabil, unii nu se mai întorceau. Dar, în mare, oamenii se aşezaseră în satele lor. Astfel s-a ajuns la proiectarea mai atentă a caselor. În preajma anului 4000 Î.H. se construiau case lungi şi solide din lemn în multe aşezări din Europa Centrală.

De la viaţa de sat la cea de oraş n-a fost decât un pas. Trecerea s-a produs, de regulă, în decursul a câteva secole, iar primele oraşe înfloritoare au apărut în Mesopotamia, în jurul anului 3000 î.H. Viaţa în oraş a fost în sine o mare invenţie, una care avea să schimbe lumea. A fost posibilă doar în momentul în care rezervele de hrană din zona rurală au fost suficient de bine organizate pentru a produce un surplus constant de hrană. Surplusul trebuia să fie destul de mare pentru a putea susţine muncitorii de la oraş, care nu practicau agricultura. Acei lucrători aveau să devină administratori, meşteşugari, artişti, scribi, arhitecţi, ingineri, Preoţi şi conducători. Cu alte cuvinte, inventarea oraşului a făcut posibilă dezvoltarea ocupaţiilor specializate şi marele pas înainte pe care îl cunoaştem sub numele de civilizaţie. Viaţa de oraş este sinteza vieţii civilizate. Aceasta a început cu aşezările construite de-a lungul Tigrului şi Eufratului – Eridu, Uruk, Ur, Akkad, Nippur şi Babilon – şi de-a lungul Indusului – Harappa şi Mohenjo-Daro.

O aşezare foarte asemănătoare unui oras a fost construită cu mult înainte, în jurul anului 8000 î.H. în acele vremuri incredibil de îndepărtate, Ierihonul, din Palestina, adăpostea deja 2000 de oameni care trăiau din cultivarea cerealelor pe câmpurile înconjurătoare. Ierihonul a fost prădat, probabil de nomazi, invidioşi pe bogăţia lor, aşa că locuitorii au fost nevoiţi să îl împrejmuiască. Au ridicat un zid rezistent din chirpici, întărit cu pietre şi înalt de aproximativ patru metri. De cealaltă parte a zidului de apărare, locuitorii Ierihonului au construit un turn de control solid, din piatră, care măsura cel puţin şapte metri şi jumătate şi avea o scară interioară bine lucrată.

Ierihonul a fost totuşi o excepţie şi o tentativă singulară în lume, prematură, care nedumereşte încă arheologii. Probabil că baza agricolă a comunităţii nu a fost suficient de puternică sau de bine organizată. Cetatea nu a dăinuit, fiind abandonată. Dintr-un motiv oarecare, zidurile cetăţii s-au năruit, iar o nouă încercare de a construi un oras avea să aibă loc abia peste sute de ani.

Invenţii care au schimbat lumea, Rodney Castleden

Jurnal Spiritual

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here