Invenţii care au schimbat lumea: Hărţile (6200 Î.H.)

0
347

hartaHarta este reprezentarea bidimensională a unei părţi sau a întregii suprafeţe terestre. O hartă se deosebeşte de un tablou prin faptul că reprezintă schematic peisajul aşa cum ar fi văzut de sus. Poate varia ca scară, de la reprezentarea unui singur aşezământ la cea a unei regiuni sau a unui continent, chiar până la reprezentarea întregii lumi. Cea mai veche hartă din lume a fost desenată pe peretele unei case din Ҫatal Hüyük, în 6200 Î.H.

Descoperit în 1958 în sudul Turciei de astăzi, în apropierea oraşului modern Konya, Ҫatal Hüyük a fost un sat foarte mare (aproape un oraş) din Epoca de Piatră, datând din 7500 î.H. Era aşezat pe o movilă, cu vedere la ţinutul bogat în grâne al câmpiei Konya. Săpăturile arheologice efectuate de James Mellaert, între anii 1961 şi 1965, au făcut situl cunoscut în toată lumea ca reprezentant al unei culturi neolitice avansate.

Oamenii satului neolitic s-au numărat printre cei mai vechi fermieri. Casele erau grupate atât de aproape una de cealaltă, încât oamenii puteau trece de pe un acoperiş pe altul, intrând în casă pe sus, printr-o gaură în acoperiş, şi coborând înăuntru pe o scară. În cele trei camere ale acestor case uimitor de curate, îngrijite şi neted tencuite se găseau picturi murale şi sculpturi pline de simbolistică religioasă. Unul dintre desenele de pe pereţi era o hartă. Aceasta înfăţişează neîndoielnic o aşezare si vârfurile gemene ale vulcanului Hasan Dag, aflat la 150 de kilometri de Ҫatal Hüyük. O vreme, arheologii au presupus că aşezarea de pe hartă era Ҫatal Hüyük, dar acum se pare că era de fapt o altă aşezare neolitică aflată mai aproape de vulcan. Dacă este aşa, desenul demonstrează o putere imaginativă remarcabilă; este harta unui alt loc, poate a locului din care veniseră oamenii din Ҫatal Hüyük.

Astăzi avem tendinţa de a vedea în hărţi descrieri ştiinţifice si obietive ale  locurilor. În practică, ele sunt extrem de subiective, fiindcă sunt selective. Cartograful şi editorul său hotărăsc ce să includă, ce să excludă sau ce să scoată în evidenţă. Harta publicată reflectă aproape întotdeauna valorile şi interesele celui care a realizat-o şi ale celui care a comandat-o.

În trecut obiectivismul era mai evident. Viziunea oamenilor asupra lumii era puternic influenţată de credinţa religioasă, la fel cum era afectată şi viziunea asupra structurii şi funcţionării sistemului solar; nu trebuie decât să ne gândim la conflictul dintre Galileo Galilei şi Biserică declanşat în momentul în care a sugerat că Soarele – şi nu Pământul – se află în centrul sistemului solar. Hărţile medievale „T-O”, precum harta de la Hereford, realizată pe la 1300, plasau Ierusalimul în centrul lumii, care era considerată (cel puţin de către unii) un disc plat şi desenată aşadar ca un cerc. Continentele erau înfăţişate ca figuri geometrice. Desenul era nu doar o hartă, ci și o declaraţie de credinţă. Astăzi avem în mod normal nordul în partea de sus a unei hărţi. Europa creştină medievală punea sus estul, direcţia Ierusalimului.

În aceeaşi perioadă s-au făcut însă şi hărţi care semănau cu cele moderne prin faptul că respectau fidel forma coastelor. Erau hărţile de navigaţie ale ţinuturilor mediteraneene. Pe ele sunt reprezentate în detaliu liniile de coastă, cu capurile uşor accentuate şi denumite cu grijă astfel încât navigatorii să poată, „sări” cu uşurinţă golfurile Mediteranei. Iată că încă din Evul Mediu hărţile demonstrau că oameni diferiţi văd lumea în feluri diferite.

Hărţile moderne, după cum e de aşteptat, sunt foarte diverse. Sunt realizate în scopuri foarte diferite şi îşi arată făţiş selectivitatea. Atlasurile conţin adeseori o secţiune cu hărţi specializate ale lumii, fiecare prezentând o altă caracteristică sau variabilă. Una este harta fizică, ce înfăţişează înălţimile terenului în diverse nuanţe de verde si cafeniu și adâncimile mării în nuanţe de albastru, indicând denumirile mărilor, munţilor şi râurilor. Alta este harta densităţii populaţiei, care prezintă zonele aglomerate ale lumii în nuanţe de roşu, iar pe cele slab populate în galben şi alb. Grupurile cu interese speciale îşi produc adeseori propriile hărţi. Arheologii interesaţi de megaliţi publică hărţi care indică poziţia cercurilor de piatră şi a camerelor mortuare, cicliştii au hărţi cu pistele pentru biciclete, iubitorii drumeţiilor au la dispoziţie cărţi întregi cu trăsee recomandate.

Până şi seria hărţilor oficiale britanice, Ordonance Survey, a fost creată tot pentru a răspunde necesităţilor specializate. Artileria avea nevoie de hărţi precise, cu scara de 1 inch la milă pentru a acţiona eficient în eventualitatea unei invazii franceze. Cartografierea Sussex-ului s-a făcut în timpul Revoluţiei Franceze, 1789-1792, o perioadă de enormă încordare între Franţa şi Britania. Coordonatorul, Thomas Budgen a înregistrat scrupulos amplasarea fiecărui fort sau cazărmi şi reperele utile artileriştilor, mai ales turnurile bisericilor şi morile de vânt. Pentru mişcările de trupe era necesară înregistrarea exactă a reţelei de oraşe, sate şi drumuri. Rezultatul este o hartă care arată completă şi obiectivă, dar este, de fapt, harta unei ţări care se pregăteşte în vederea unei invazii, o hartă de război.

Invenții care au schimbat lumea, Rodney Castleden

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here