Invenţii care au schimbat lumea – Archebuza (1475)

0
1354

pistolPuşca este unul dintre acele dispozitive cu evoluţie treptată, motiv pentru care e greu de spus când a fost inventată şi imposibil de precizat dc către cine anume. Arma de foc semiportabilă cu ţeavă lungă a fost inventată în Europa în secolul al XV-lea şi se numea archebuză. Era acţionată de un trăgaci, care elibera un resort care, la rândul lui, împingea încărcătura explozivă în magazia în care se găsea capsa. O mică explozie trimitea un glonţ de-a lungul ţevii. Această nouă armă, strămoşul muschetei şi al puştii, a fost inventată în jurul anului 1475.

Archebuza a fost utilizată în bătălia de la Morat, purtată în Elveţia între armata ducelui de Burgundia şi confederaţii elveţieni în iunie 1476;

O relatare contemporană a bătăliei menţionează acest fapt. Se ştie, de asemenea, că archebuza era folosită în 1480 în Anglia.

Archebuza era însă greu de manevrat. Patul armei era absolut drep şi soldatul trebuia să îl sprijine pe piept când trăgea. Din acea poziţie soldatului îi era imposibil să-şi privească ţinta de-a lungul ţevii. De obicei, reculul puternic arunca soldatul la pământ, în timp ce şansele de a lovi duşmanul erau foarte mici. Una peste alta, în versiunea sa iniţialii archebuză era mai degrabă o armă de autodistrugere.

Specialiştii germani şi-au dat seama că soluţia consta în curbarea în jos a patului, astfel încât archebuza să poată fi sprijinită pe umăr. Aceasta însemna că ţeava putea fi ridicată la nivelul ochilor; devenea astfel posibilă ţintirea precisă. Aceasta a fost o invenţie importantă în sine, care avea să fie preluată în construirea unei întregi succesiuni de arme, inclusiv a puştii moderne. Archebuza echipată cu acest pat curbat era în uz în Anglia în timpul domniei lui Henric al VIII-lea. În aceeaşi perioadă a început să se producă o versiune mai mică a archebuzei, cunoscută sub denumirea de flintă; aceasta a fost, se pare, strămoşul pistolului.

Perfecţionările aduse archebuzei au condus la apariţia muschetei. Aceasta a fost inventată în Spania şi adoptată rapid în Franţa şi în Anglia.

Asemenea archebuzei, muscheta era semiportabilă, dar, cu ţeava sa lungă de 1,5 metri, era atât de grea încât fiecare muşchetar trebuia să aibă cu el un băiat care să-l ajute să o ducă. Arma a fost îmbunătăţită în timp, devenind suficient de uşoară pentru a fi mânuită de o singură persoană:

chiar şi aşa însă, era nevoie să fie sprijinită pe un suport atunci când era utilizată. Suportul consta dintr-o tijă la înălţimea umărului, prevăzut la capătul superior cu o furcă din fier, pe care se sprijinea ţeava muschetei. Pe lângă muschetă şi suport, muşchetarul mai avea de cărat un recipient cu praf de puşcă, un sac cu gloanţe şi fitil. De asemenea, trebuia să fie gata să arunce totul şi să se apere cu spada în eventualitatea în care lovitura cu muscheta dădea greş.

Muscheta era o armă cu multe neajunsuri. Una dintre numeroasele probleme era aceea că lumina produsă de fitilul aprins trăda poziţia muşchetarului şi iminenţa focului; nu prea aveai cum să-l iei prin surprindere pe inamic în aceste condiţii. În 1615, Walhuysen, căpitanul oraşului Danzig (Gdansk), a publicat o serie de sfaturi pentru muschetari (L’Art Militaire pour L’Infanterie). „Orice muşchetar trebuie să ştie cum să-şi păstreze fitilul uscat pe ploaie sau pe vreme umedă, adică în buzunar sau în pălărie, punându-şi fitilul între cap şi pălărie, sau păzindu-l altcumva de vremea proastă. Pentru a nu fi trădat de fitilul aprins când stă de santinelă, muşchetarul ar trebui să mai aibă şi un tub mic de tablă, lung de vreo 30 de centimetri, destul de gros încât să încapă în el un fitil şi perforat în multe locuri.

În ciuda tuturor neajunsurilor, muscheta a fost folosită pe scară largă în bătălii, inclusiv în Războiul Civil din Anglia şi în Războiul de Treizeci de Ani. De asemenea, europenii şi-au luat muschetele cu ei şi le-au utilizat pentru a învinge rezistenţa opusă în colonizarea Lumii Noi.

Aprinderea fitilului le dădea multe bătăi de cap muşchetarilor, mai ales pe vreme umedă. Era nevoie să se găsească o modalitate de a iniţia focul chiar în interiorul armei. În 1515 a fost inventată prima puşcă cu închizător. închizătorul era o rotiţă care, atunci când era sucită cu un deget, producea scântei prin frecarea de o bucată de cremene. Principiul era cel al brichetei moderne pentru aprinderea ţigaretelor. Scânteile pătrundeau în orificiul pentru detonare şi aprindeau pulberea. Era o soluţie excelentă pentru problemă, dar, din păcate, relativ scumpă, drept care infanteriştii celor mai multe armate au continuat vreme îndelungată să fie echipaţi cu mai ieftinele mecanisme cu fitil. Numai armatele bogate îşi permiteau arme cu închizătoare.

Puşca cu cremene a constituit un alt pas înainte. Creată la începutul ocolului al XVII-lea, luase ce era mai bun atât de la mecanismul cu fitil, şi de la închizător. Când se acţiona trăgaciul, capacul magaziei cu pulbere se retrăgea automat, descoperind praful de puşcă. O cremene montată în capătul cocoşului producea o scânteie când era frecată de oţel. Puşca cu cremene a reprezentat un progres, dar era încă destul de imprecisă şi era de încredere, luată individual. Puştile cu cremene şi alte muschete erau eficiente în luptă numai în număr mare.

Americanii şi-au construit propria versiune a puştii cu cremene, care a devenit cunoscută sub denumirea de puşca Kentucky. Aceasta era folosită la vânătoare, dar a fost utilizată, de asemenea, şi de coloniştii albi împotriva comunităţilor amerindiene.

Tehnic, o puşcă în sensul strict al cuvântului are ghinturi, altfel spus ţeava are nişte şanţuri spiralate care îi dau glonţului o mişcare de rotaţie când este propulsat. În acest fel, glonţul zboară mai drept şi păstrează mai bine traiectoria, dând armei o precizie mai mare. Principiul a fost aplicat, din aceleaşi motive, şi în construirea armamentului greu de artilerie.

Puştile au fost utilizate pe larg mai întâi în America. Principalele neajunsuri ale puştii constau în costul mare de fabricaţie şi ritmul lent în care trăgea; din aceste motive, infanteriştii din armatele europene au fost echipaţi cu muschete până prin anii 1850. Pe la începutul secolului al XlX-lea, armele de foc au fost perfecţionate semnificativ prin adoptarea metodei cu capsă detonantă pentru aprinderea pulberii. Capsa detonantă era o capsulă mică din metal care exploda atunci când era lovită şi declanşa instantaneu focul; la rândul ei, a fost foarte rapid înlocuită cu mecanismul cu cremene. O altă îmbunătăţire de seamă a avut loc în anii 1840, odată cu producerea gloanţelor propulsate de gaz exploziv.

În 1855, americanii au adoptat o nouă armă hibrid, flinta cu ghinturi. Aceasta arăta ca o muschetă, utiliza gloanţe propulsate de gaz exploziv, avea o ţeavă cu ghinturi, era detonată de capsa explozivă şi încărcată pe la gura ţevii. Una dintre diferenţele de bază dintre muschetă şi puşcă, în secolul al XlX-lea, consta în faptul că muscheta era încărcată pe la gura ţevii, în timp ce puşca era încărcată prin capătul opus. Noua flintă cu ghinturi a fost utilizată de ambele părţi combatante în Războiul Civil American. De atunci, majoritatea armelor au avut ţevi ghintuite, mai puţin armele cu ţeavă netedă, proiectate pentru bătaie scurtă sau cu alice. Aceste arme, cu una sau două ţevi, au fost şi sunt utilizate mai ales la vânătoare.

Invenții care au schimbat lumea, Rodney Castleden

Jurnal Spiritual

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here