Invazia apuseană în spaţiul artei şi rezistenţa tradiţiei culturale răsăritene – partea I

0
108

bratariDominaţia „ raţionaliştilor” în spaţiul bisericesc, după revoluţie, s-a aliniat atmosferei generale de occidentalizare şi catolicizare care dominase Grecia postrevoluţionară. Politica ţării era integral supusă marilor puteri din Apus. Arta şi literatura s-au catolicizat într-un răstimp foarte scurt. Neoclasicismul a lăsat definitiv deoparte tradiţia arhitecturală locală şi nu doar pe cea laică, ci şi arhitectura bisericească, deşi, în cele din urmă, sufletul acestui loc a dat autenticitate chiar şi respectivei mode aduse şi iniţiate de străini şi a creat o arhitectonică de o rară frumuseţe, căreia nu-i lipseşte originalitatea.

Tradiţia picturii bisericeşti, care a constituit un atât de puternic bastion în lupta contra invaziei apusene, după cum demonstrează de exemplu studiul profesorului K. Kalokyris despre frescele Cretei, a fost brusc întreruptă.

Zugravi postrevoluţionari ca Vryzakis, Lytra, Gryzis ş.a. imită şcolile din Apus şi dau naştere unei arte fără prea multă autenticitate şi originalitate.

 Încă de pe atunci, zugravii greci au urmat tendinţele artei apusene şi au imitat impresio-nismul apusean sau abstracţionismul, ignorând faptul că aceste stiluri îşi aveau locul lor firesc în tradiţia artistică proprie apusenilor.

În paralel, mişcările cvietiste au pus în circulaţie milioane nu doar de simple, ci de neinspirate icoane apusene, de o artă dulceagă şi aproape trivială, constituind otrava spirituală care a intoxicat străfundul inimii poporului nostru, nu doar caracterul artelor vizuale, ci chiar şi teologia vieţuirii lui, precum şi modul lui de viaţă, prezentând un Hristos care ar fi trebuit să arate ca un om „de treabă”, cu maniere aristocrate, calm, fără profunzime şi fad.

Câţi dintre pictorii greci care i-au imitat pe profesorii apuseni ai artei abstracte ştiau, de exemplu, de Teofan Grecul şi de modul în care Dostoievski a devenit continuatorul şi exponentul duhului isihast al acestui extraordinar zugrav?

Utilizând, în duhul tradiţiei răsăritene isihaste, abstractizarea, Teofan Grecul renunţă la toate cele exterioare şi neimportante şi prezintă realitatea căderii omului şi lucrarea îndumnezeitoare pe care o are asupra acestuia harul dumnezeiesc.

Acest fundal negru al omului căzut, care se schimbă complet prin câteva raze ale harului, este prezentat de Dostoievski la modul literar.

Reprezentanţii contemporani ai artelor figurative cred că dacă tablourile pe care le-a făcut Panaghiotis Zugravul n-ar fi fost pierdute pentru o sută de ani, arta figurativă greacă postrevoluţionară ar fi cunoscut o altă direcţie, total diferită, deoarece cu tablourile Zugravului ar fi fost conectată rădăcinilor ei şi şi-ar fi continuat dezvoltarea firească.

Nu ştiu dacă există vreo legătură între prezenţa artistică a lui Kontoglou şi descoperirea tablourilor lui Panaghiotis Zugravul, dar este cert că Kontoglou reconectează tradiţia contemporană a artei figurative greceşti la rădăcinile ei şi este deschizător de drum pentru o artă autentică şi adevărată, care contribuie decisiv ca acest spaţiu să-şi reia adevăratul caracter cultural şi să creeze o lucrare figurativă care îi va face cinste artistului şi care se va constitui într-o contribuţie sub-stanţială la creaţia figurativă universală.

Muzica apuseană a exilat muzica populară, dansurile locale au fost înlocuite de cadriluri şi de polci. „Aceste dansuri, autohtone, dragul meu, sunt de o monotonie insuportabilă. O armată de oameni, cât frunză şi iarbă, care fac un cerc lent, foarte greoi, fără sens. Dansul european are vioiciune, dragul meu, are farmec, este şic…, ne obligă să păşim în spiritul vremii…”, spune domnul Periandrou din povestirea lui Papadiamamtis Dansul Domnului.

Astfel, aristocraţia negustorilor de apă (Soutsos), a perceptorilor (Zaimes)  şi a pseudoconţilor din Eptanisi a invadat spaţiul nostru cultural muzical cu nereuşitele adaptări ale Trubadurului şi Balului Mascat şi se mândreşte cum că am devenit şi noi civilizaţi; şi ne-am fi pierdut şi noi cu totul culturalul nostru caracter muzical, dacă nu ar fi stat împotrivă poporul, cu cântecul lui popular, care a câştigat bătălia şi a creat o muzică a cărei valoare au fost forţaţi în cele din urmă s-o recunoască până şi pseudoaristocraţii cu sânge albastru. Iannis Tsarouhis a spus despre Tsitsanis că este singurul argument pentru faptul că suntem civilizaţi, iar Mănos Hatzidakis a adăugat că trebuie să fim fericiţi că acest om este grec.

Preot Filotheos Faros, Omul fără chip, Înstrăinarea ethosului creştin

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here