Invazia apuseană în spaţiul artei şi rezistenţa tradiţiei culturale răsăritene – partea a III-a

0
92

ApostoliiMD21Viaţa bisericească se schimbă continuu, deoarece se modifică neîncetat forţele implicate, iar din acest motiv este firesc să se modifice neîntrerupt şi arta bisericească. Şi, într-adevăr, vedem cum, de-a lungul celor două mii de ani de viaţă ai Bisericii, arta eclezială se modifică permanent.
Autentica artă bisericească este unul din modurile în care Biserica în întregul ei şi fiecare dintre membrii ei în parte trăiesc taina mântuirii în Hristos a omului. În consecinţă, arta bisericească reprezintă nu doar pe Cel Ce a asumat, ci şi ceea ce a fost asumat. Reprezintă dumnezeiescul har care asumă, dar şi firea căzută, care a fost asumată şi restituită în starea ei personală.
În epoca noastră, aghiografii, cu mici excepţii, nu încearcă să exprime prin arta lor actuala viată bisericească.
La doctismul prerevoluţionar şi postrevolu-ţionar, la francizata tradiţie culturală pe care doctismul a promovat-o, poporul a reacţionat rămânând credincios tradiţiei sale isihaste şi continuând să-L adore pe Hristosul său şi să stea împotriva francizării, refuzând să adopte modul de viaţă pe care doctismul încerca să i-l impună şi care a fost o formă de puritanism anglo-saxon sortită dintru început eşecului.
De regulă, literaţii şi artiştii de profesie nu numai că nu au opus nici o rezistenţă împotri va valului de francizare, dar au fost chiar principalii săi agenţi, deoarece erau cadeţii culturali ai „ raţionaliştilor” şi ai doctismului şi erau rupţi de tradiţia isihastă a romeitătii. Literatura nefrancizată a lui Papadiamandis nu este un incident inexplicabil în istoria culturală a romeitătii post-revoluţionare. Papadiamandis a fost fiul ultimilor Kollivazi şi s-a adăpat la tradiţia isihastă. Interesul său pentru viaţa Bisericii nu era „estetic”, după cum vor să ne spună unii artişti, dandy, care îl pot evalua pe Papadiamandis tot atât pe cât pot estima arta noastră bisericească cei ce nu frecventează actul liturgic. Papadiamandis nu scrie literatură religioasă sau nereligioasă. Literatura religioasă este un termen apusean însemnând literatură care predică. Papadiaman-dis nu predică. Papadiamandis vorbeşte despre viaţa umană adăpată existenţial de tradiţia ortodoxă isihastă, iar răspunsurile sale la atacurile împotriva religiei nu sunt apologetică scolastică şi savantă, ci simpla exprimare a credinţei: „Cât despre mine, atâta cât voi respira şi voi cugeta, nu voi înceta niciodată… să laud în Biserică pe Hristosul meu.”
Este tragic că intelectualii neoelini, cu mici excepţii, nu văd sau nu vor să vadă că Ortodoxia reprezintă cea mai profundă rădăcină a tradiţiei noastre culturale, fiindcă aşa cum ne amputăm din ce în ce mai mult această atât de vitală rădăcină, vom resimţi foarte curând o teribilă atrofie, atât culturală, cât şi duhovnicească. Este tragic că până şi aceia care susţin că sunt dedicaţi cultural poporului nu pricep că sistemele pe care vor să le vândă poporului sunt apusene, în pofida orientării lor aparent răsăritene. Deşi susţin şi, poate, cred că sunt protectorii poporului, subminează ceea ce constituise pentru popor cea mai preţioasă sursă de viaţă şi creaţie.
Din punct de vedere istoric, mişcarea isihastă a fost aceea care a avut un fundament etnic, în timp ce „raţionaliştii,, se identifică adeseori cu aristocraţia. Zelotiştii sunt aceia care s-au ridicat în secolul al XlV-lea împotriva marilor proprietari funciari şi au făcut din Tesalonic, în spaţiul romeităţii, prima democraţie medievală.
Mişcările radicale locale contemporane sunt cu totul în afara elementului isihast şi acestea copar-ticipă deplin la complotul care vizează francizarea poporului nostru şi, în ciuda proclamaţiilor făcute de aleşii poporului, împărtăşesc psihologia contemporanului grec pseudoaristocrat.

Preot Filotheos Faros, Omul fără chip, Înstrăinarea ethosului creştin

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here