Învăţăturile Sfântului Simeon Noul Teolog – Iubirea

0
449

Lucrarea fundamentală a Sfântului Simeon a fost mai mult decât orice Imnele iubirii dumnezeieşti.

Imnele iubirii dumnezeieşti sunt în număr de 58 de imne şi sunt am putea spune că sunt cât se poate de semnificative şi sintetice. Ştim astfel că este cât se poate de evident că Imnele iubirii Dumnezeieşti se adresau lui Dumnezeu şi erau dedicate lui Dumnezeu.

„Tu eşti verdeaţa raiului. Tu eşti ospăţul dumnezeiesc, Tu eşti cămara de nuntă negrăită, Tu eşti masa tuturor, Tu eşti pâinea vieţii (Ioan VI, 35) Tu eşti băutură cea mai nouă. Tu eşti paharul apei şi apa vieţii (Apoc. XXI, 6). Tu eşti sfeşnicul nestins pentru fiecare dintre sfinţi. Tu eşti veşmântul şi cunună şi Cel ce împarte cununi, Tu eşti bucuria şi odihna, Tu, desfătarea şi slava, Tu eşti veselia şi plăcerea”.

Prin urmare este cât se poate de evident că Sfântul Simeon a fost mai mult decât orice un sfânt care a căutat să dea mai mult decât orice expresie  şi contur „sentimentului de iubire faţă de Dumnezeu”.

Prin urmare, putem vedea cât se poate de mult de la sfântul Simeon vom putea învăţa că iubirea lui Dumnezeu sau modul în care noi iubim pe Dumnezeu are mai mult decât orice anumite cerinţe ca şi modalizate de expresie sau de manifestare. Iubirea lui Dumnezeu este astfel un semn propriu al sentimentelor omului.

Omul simnte nevoia de a iubi şi de a iubi pe Dumnezeu. „Care e mila Ta nemăsurată, Mântuitorule? Cum ai binevoit să mă faci mădular al Tău pe mine necurăţitul, risipitorul şi desfrânatul? Cum m-ai îmbrăcat în veşmântul atotstrălucitor, din care fulgeră strălucirea nemuririi şi face toate mădularele mele lumină? Căci trupul Tău, neprihănit şi dumnezeiesc străluceşte întreg de focul dumnezeirii Tale, cu care este amestecat în chip negrăit.

Această (lumină) mi-ai dăruit-o şi mie, Dumnezeul meu. Căci o dată ce acest înveliş murdar şi sărăcăcios s-a unit cu trupul Tău atotneprihănit şi sângele meu s-a amestecat cu sângele Tău, ştiu că m-am unit şi cu dumnezeirea Ta şi m-am făcut trupul Tău preacurat, mădular strălucitor, mădular cu adevărat sfânt, mădular luminos, străveziu şi strălucitor.

Văd frumuseţea ta, privesc strălucirea, oglindesc lumina harului Tău, şi mă uimesc de strălucirea ei şi-mi ies din mine înţelegându-mă pe mine ce-am devenit, din ce-am fost, o, minune! Mă umplu de sfială, simt o sfială faţă de mine însumi. Mă cinstesc, am frică de mine, cum Te cinstesc şi am frică de Tine: Nu mai ştiu ce să fac, sfiindu-mă întreg, unde să mă aşez şi de cine să mă apropii şi unde să aplec mădularele Tale şi spre ce lucruri, spre ce fapte să le folosesc pe ele. Atât de înfricoşătoare şi de dumnezeieşti. Da-mi mie Tu să grăiesc şi să şi fac cele ce le grăiesc, Făcătorule, Creatorule şi Dumnezeul meu!”

Prin urmare, în ciuda a mai multor controverse teologice legate de Imnele iubirii dumnezeieşti ale sfântului Simeon vom vedea că Imnele sfântului Simeon sunt mai mult decât orice ceea ce am putea spune expresia unei evlavii cât se poate de profunde şi de autentice. Vedem că sfântul Simeon a ajuns la unle stări extreme ale trăirii lui Dumnezeu.

Dumnezeu a fost astfel am putea spune mai mult decât orice centrul iubirii sfântului Simeon. Prin urmare, vom putea vedea că Sfântul Simeon a fost mai mult decât orice un „geniu al poeticii bizantine” sau mai mult decât orice cel care a dus imnologia ortodoxă la o nouă cotă de profunzime şi de dezvoltare.

Mai mult decât orice ştim că limba de redactare a Imnelor iubirii dumnezeieşti este mai mult decât orice limba elenă. Limba Imperiului bizantin a fost prin excelenţă limba elenă. Vom vedea că şi în imnele iubirii dumnezeşti Sfântul Simeon a accentul tema lui Dumnezeu ca şi lumină şi ca şi viaţă: „Căci care este slavă sau lumina nemuritoare, sau bucuria, sau strălucirea vieţii nemateriale a îngerilor, a arhanghelilor, a domniilor, Heruvimilor, Serafimilor şi a tuturor celorlalte oştiri cereşti, dacă nu lumina Sfintei Treimi, împărţită întreit în chip neîmpărţit, care este una în trei Persoane, cunoscută în chip necunoscut, atât cât voieşte Ea.”

Ştim astfel cât se poate de bine că una dintre cele mai profunde mărturii teologice şi spirituale ale secolului al XI-lea au fost Imnele iubirii dumnezeieşti. De la scrierea lor s-a scurs foarte mult timp, dar ele continuă am putea spune să vorbească celor care sunt interesaţi de viaţa spirituală şi de comuniunea cu Dumnezeu. Pe parcurul timpului în literatura română s-au făcut mai multe analize dintre care unele au ajuns să fie extrem de bine realizate cum ar fii traducerea unei părţi a scrierilor Sfântului Simeon în Filocalia românească.

Este cât se poate de evident că din Imnele iubirii dumnezeieşti a reieşit am putea spune o amplă şi profundă evalvie a lui Simeon faţă de Dumnezeu, am putea spune un gen de evlavie totală care este greu de conceput pentru omul obişnuit. Oricum, am putea spune că tonul Sfântului Simeon în imnele sale este când rugător şi când este imnologic sau doxologic. Mai mult decât orice imnele iubirii dumnezeieşti sunt am putea spune o „doxologie” neîncetată adusă lui Dumnezeu şi creaţiei sale. Este când se poate de evident că tonul imnelor Sfântului Simeon este am putea spune mai mult decât orice ceea ce am putea denumii cathartic şi expiator.

Imnele sunt mai mult decât orice ceea ce am putea denumii „doxologie dogmatică.” Se dovedeşte din cuprinsul lor că Sfântul Simeon a fost am putea spune un foarte bun dogmatist şi extrem de versat în adevărurile de credinţă ortodoxă.

„Pe Acesta l-au primit îngerii ca forţă de stabilitate sigură întrucât au căpătat o cunoştinţă şi o teamă mai mare când au văzut pe Satana căzând şi pe cei ce s-au supus împreună cu acela mândriei; pe toţi câţi L-au uitat pe Acela şi au căzut în robia trufiei. Dar cei ce L-au avut pe El în cunoştinţă s-au întărit prin frică şi iubire, alipindu-se Stăpânului lor.

Astfel recunoaşterea stăpânirii a pricinuit şi sporirea iubirii Aceasta fiindcă au văzut mai mult şi mai limpede strălucirea fulgerătoare a Treimii şi aceasta a depărtat de la ei orice altă gândire şi i-a făcut neschimbători pe cei ce au primit la început o fire schimbăcioasă. Şi aşa au rămas în înălţimea cerurilor.”

Tot în aceste imne întâlnim mai multe poveţe ale sfântului pentru cei care vor să urmeze viaţa Bisericii şi a lui Hristos. Sfântul a arătat cât se poate de mult cinstire faţă de “călugări şi de cei din mănăstiri” care pentru el erau un fel de eroi sau cavaleri ai ortodoxiei. Genul literar profesat de Sfântul Simeon ne arată că el a fost am putea spune mai mult decât orice un “om despătimit şi care a ajuns la starea de nepătimire.”

Din conţinutul imnelor ne vom da seama că nu avem de a face cu un om oarecare ci este am putea spune un om care a ajuns la un fel de stare extrem de diferită şi de separată de ceea ce am putea denumii ca şi obişnuitul uman: “Dar, o, Doamne, şi Ziditorule a toate, Care m-ai făcut pe mine animal muritor din pământ şi m-ai cinstit cu harul nemuritor şi mi-ai dat să trăiesc, să grăiesc şi să mă mişc şi să Te slăvesc pe Tine, Stăpânul tuturor, Însuţi, Stăpâne, dă-mi mie, ticălosului, şi să cad înaintea Ta şi să-ţi cer ce-mi este de folos.”

Prin urmare, este cât se poate de evident că Sfinţii Bisericii şi în special Sfântul Simeon nu a fost un sfânt oarecare. Sfântul Simeon a fost am putea spune mai mult decât orice ceea ce este definitoriu pentru „spiritualitatea şi pnevmatologia ortodoxă.”

Am putea spune că orice teolog sau mai bine spun orice teolog ortodox nu poate trece peste sfântul Simeon Noul Teolog. Sfântul Simeon este astfel un sfânt pentru cei care sunt  iniţiaţi ai teologiei şi în special ai teologiei ortodoxe. Imnele sale care sunt traduse în mai toate limbile pământului sunt am putea spune „cartea de vizită” a acestui mare teolog al ortodoxiei.

Ceea ce am putea spune că este caracterul existenţial al Sfântului Simeon a fost mai mult decât orice faptul că el şi-a legat toată existenţa sa de Dumnezeu şi de ceea ce a derivat din Dumnezeu. Am putea spune că Imnele Sfântului Simeon sunt mai mult decât orice un gen al literaturii teologice.

Sfântul Simeon a trăit într-o epocă în care imnologia ortodoxă era la modă şi era am putea spune extrem de creativă. El ne oferă în imnele sale sfaturi practice refetiro la cum trebuie să trăim: „Socoteşte-te cel mai nevolnic dintre toţi, cel mai sărac străin, mai smerit ca alţii, şi aceasta te va face întâiul din Împărăţie.

Deci mari sunt acestea, de le dobândeşti. Căci vei fi următorul Stăpânului. Şi ce e mai bun ca aceasta? Toate le izbândeşte plânsul de fiecare zi, El e mai dulce ca orice mâncare şi băutură. El dă cunoştinţă celor ce curg şi stau, căci desparte mai întâi de lumea întreagă Nevoieşte-te pentru tăcerea, care le păzeşte acestea. Căci taie toate rădăcinile nefolositoare.”

Ceea ce putem vedea din Imnele Sfântului Simeon este mai mult decât orice că iubirea lui Dumnezeu este am putea spune transcendentă. Iubirea de Dumnezu a devenit am spune mai mult decât orice ceea ce am putea definii o trăsătură a tuturor epocilor istorice.

Gradul de sfinţenie la care a ajuns Simeon îl putem vedea în rândurile care urmează: „Cum eşti izvorâtor de foc, Cum eşti şi apă răcoritoare, cum şi arzi şi îndulceşti, Şi singure ele vor trăi, să nu se amăgească nimeni. O, iubire care ne îndumnezeieşti, Tu eşti Dumnezeu. Uimitor lucru şi greu de aflat e acesta. Cum nimiceşti stricăciunea? Cum faci dumnezei pe oameni, cum faci întunericul lumină, cum ridici pe cei din iad, cum faci pe muritori nestricăcioşi? Cum atragi întunericul la lumină, cum biruiesti noaptea? Cum luminezi inima, cum mă prefaci pe mine întreg? Cum Te uneşti cu oamenii, cum ne faci fii ai lui Dumnezeu, cum ne arzi cu dorul Tău, cum ne străpungi fără suliţă? Cum rabzi şi cum suporţi, cum nu răsplăteşti îndată, cum, fiind în afară de toţi, vezi cele ce sunt făcute de toţi? Cum fiind departe de noi, vezi fapta fiecăruia? Dă răbdare robilor Tăi să nu-i copleşească necazul.”

Prin urmare ştim că Dumnezeu este am putea spune mai mult decât orice ceea ce este centrul preocupărilor Sfântului Simeon Noul Teolog. „Cum mă închin Ţie, care eşti în mine, dar Te văd departe? Cum Te înţeleg în mine, dar Te observ în cer? Tu singur ştii, Care le faci acestea şi luminezi ca soarele în inima mea materială în chip nematerial. Tu care ai făcut să strălucească lumina slavei Tale, Dumnezeul meu, prin apostolul şi ucenicul şi robul Tău, preafericitul Simeon, luminează şi acum în mine şi învaţă-mă să-i cânt aceluia imne în Duh, noi şi vechi, dumnezeieşti, şi ascunse, ca prin mine să se arate minunată cunoştinţa Ta, Dumnezeul meu, şi înţelepciunea Ta cea înaltă să se arate şi mai mare şi toţi să Te laude pe Ţine, auzind, Hristoase al meu, că vorbesc în limbi noi prin harul Tău. Amin, fie, Doamne, după voia Ta.”

Ceea ce putem vedea cel mai mult în Imnele iubrii dumnezeieşti este am putea spune mai mult decât orice o profundă cunoaştere angelologică a Sfântului Simeon sau mai mult decât orice ceea ce am putea denumii „familiaritatea sa cu îngerii lui Dumnezeu.”

Astfel, la Sfântul Simeon am putea spune că totul este mai mult decât orice ceea ce este „comuniunea cu Dumnezeu şi cu îngerii Săi.” La Sfântul Simeon starea de comuniune cu Dumnezeu este mai mult decât orice ceea ce am putea denumii „stare de comuniune cu îngerii lui Dumnezeu.”

„Oamenii iubesc pe oamenii asemenea lor, când par să întreacă prin ceva pe alţii, dar pe Făcătorul tuturor, pe Singurul nemuritor, pe Cel ce poate toate în toţi, cine văzându-L nu-L va iubi?”  Este cât se poate de evident că aici Sfântul Simeon ne face am putea spune analogia iubirii de Dumnezeu ca fiind mai centrală decât iubirii de Dumnezeu sau mai mult decât orice iubirii de semeni. Omul are datoria de a îşi iubi semenii din evalvie faţă de Dumnezeu. Aceasta a fost genul de „lume” la care visa Sfântul Simeon am putea spune mai mult decât orice. Lumea Sfântului Simeon, o lume care chiar la vremea vieţuirii sale era de neînţeles, am putea spune că a fost mai mult decât orice o lume destul de diferită şi de deosebită faţă de lumea noastră sau mai bine spus am putea spune o lume care se baza pe alte principii şi avea altă axiologie.

Lumea Sfântului Simeon era lumea principiului iubirii. Vom vedea că Simeon a fost probabil unul dintre cel mai mare teologii ai umanităţii care a accentuat tema iubirii. Omul este chemat să Îl iubească pe Dumnezeu şi pe semenii săi. Evident, la Simeon iubirea totală era numai Dumnezeu. Am putea spune că în istorie Sfântul Simeon a fost singurul care a foat adeptul „iubiri totale de Dumnezeu.” Din viaţa Sfântului Simeon putem vedea că el l-a iubit pe Dumnezeu total şi definitiv. „Vai, vai, Dumnezeule, Doamne, Atoţiitorule! Cine se va sătura de frumuseţea Ta nevăzută, Cine se va umple de necuprinderea Ta? Cine va umbla cu vrednicie pe calea poruncilor Tale şi va vedea lumina feţei Tale, cea mare, minunată, neîncăputa în lumea aceasta grea şi întunecoasă, care scoate din lume pe cel ce o vede cu trupul, o, taină negrăită!”

“Sfântul Simeon Noul Teolog model al teologului ortodox”, Radu Teodorescu