Învățătorul și ucenicul

0
356

Foarte multe s-au scris şi s-au spus despre calea uceniciei, iar cei care au fost în contact cu diverse şcoli de teologie, au înteles-o în diferite moduri, astfel că au idei diferite despre ce înseamnă ucenicia, învãţãtorul şi ucenicul.

De fapt, ucenicia înseamnă doar un pas înainte, un pas care trebuie făcut cu speranţă şi curaj, căci fără speranţă şi curaj este extrem de dificil să păşeşti înainte în orice domeniu.

Ce înseamnă “Învăţătorul şi ucenicul”

Dacă mi s-ar cere să explic în cuvinte simple ce înseamnă ucenicia, aş spune că este precum experienţa unei persoane care nu a învăţat niciodată să înoate şi intră prima oară într-un râu sau în mare, fără să ştie dacă va reuşi să plutească sau va fi luată de ape şi se va îneca. Într-o formă sau alta, orice persoană a avut o dorință sau chemare de a cerceta această stare în sensul mundan al cuvântului.

Când un om de afaceri întreprinde ceva cu totul nou, fără să aibă niciun sprijin cu excepţia gândului: „Indiferent dacă voi câștiga sau voi pierde, voi face acest pas înainte, mă voi apuca de această treabă deşi nu ştiu ce se va întâmpla mai târziu”, el trece printr-o iniţiere mundană. Iar prima încercare a unui om care vrea să înveţe să călărească, fără să mai fi fost vreodată pe un cai sau să fi condus unul – astfel că nu ştie unde-l va duce calul – este de asemenea o ucenicie.

Despre ucenicie

Dar ucenicia în adevăratul sens al cuvântului, aşa cum este el folosit pe calea spirituală, are loc atunci când o persoană, deşi are o credinţă, o opinie şi idei despre lucrurile spirituale, simte că trebuie să facă un pas într-o direcţie pe care nu o cunoaşte. Când face primul pas, aceasta înseamnă ucenicie. Sfântul Isac Sirul, a spus că a intra pe calea spirituală este ca şi cum ai trage o săgeată către un punct pe care nu-l vezi, astfel că nu ştii ce va lovi săgeata; cunoşti doar propria ta acţiune, dar nu vezi punctul ţintit. De aceea calea uceniciei este dificilă pentru omul contemporan.

Omul nu ştie încotro merge

Natura umană este astfel încât omul născut în această lume, care s-a obişnuit cu viaţa numelor şi a formelor, vrea să ştie totul despre nume şi forme; el vrea să atingă un lucru pentru a fi sigur că acesta există. înainte de a crede despre ceva că există, el trebuie să se convingă prin simţurile fizice; fără această dovadă, el nu crede că ceva poate să existe. De aceea, este dificil pentru el să fie iniţiat pe o cale care nu vorbeşte niciunuia dintre simţurile sale. El nu ştie încotro merge.

Uceniciile

În afară de aceasta, omului i s-a insuflat încă din copilărie o anumită convingere sau credinţă şi el se simte atât de legat de acea credinţă teoretica sau primită prin definiții încât tremură la fiecare pas pe care trebuie să-l facă într-o direcţie care, poate pe moment, pare diferită deoarece îl provoacă într-un mod personal . De aceea, pentru o persoană prevăzătoare este dificil să facă primul pas pe calea uceniciei.

Fără îndoială că cineva mânat de curiozitate se poate hazarda în orice, dar pentru acesta este indiferent dacă se implica sau nu.

În schimb, pentru cine ia ucenicia în serios, primul pas este cel mai dificil.

Uceniciile sunt douăsprezece şi sunt patru stadii

Potrivit Sfinților Părinți, uceniciile sunt în număr de douăsprezece, împărţite în patru stadii; la fel ca semitonurile dintr-o octavă, sau cele douăsprezece oscioare din ureche. Primele trei, sunt primii trei paşi, care se fac cu ajutorul unei călăuze care în termenii bisericești se numește, duhovnic.

Ucenicia având duhovnic

Acesta va fi un om trăitor în această lume, o ființă umană plasată în aceleaşi condiţii ca oricare alta, în mijlocul vieţii active şi supusă tuturor încercărilor, necazurilor şi dificultăţilor. Ajutorul unui asemenea prieten este cel dintâi şi cel mai important pas în aceste prime trei stadii ale căii.

În Biserica Răsăritului, rareori vei găsi pe cineva care să intre pe calea duhovnicească fără călăuzirea unui duhovnic, căci este îndeobște acceptat că măcar aceşti primi trei paşi trebuie făcuți cu ajutorul cuiva care duce o viaţă omenească pe pământ.

Exemplul profeţilor

Dacă urmărim tradiţiile Sfintei Biserici, vom vedea că toţi profeții, sfinţii şi înţelepţii, oricât de mari, au avut un călăuzitor.

Dar cel dintâi iniţiator al tuturor profeţilor şi duhovnicilor din lume este mama lor; niciodată nu s-a născut vreun creștin fervent sau viu, ori vreun sfânt, indiferent cât de mare, care să fi făcut primii paşi singur, fără ajutorul mamei sale; ea a fost cea care l-a învăţat să meargă.

Duhovnicul pe care îl văd este adevãrat sau fals

Adesea oamenii sunt în dubiu, ei nu ştiu dacă învățătorul sau duhovnicul pe care îl văd este adevărat sau fals. Nu rareori, în lumea aceasta atât de plină de falsitate, o persoană vine în contact cu un fals învățător.

Dar un căutător autentic, unul care nu este fals cu sine însuşi, se va întâlni întotdeauna cu adevărul, cu realul, deoarece adevărata sa credinţă, căutarea sa sinceră îi vor deveni torţă.

Adevăratul învățător este înăuntru; acel iubitor al realităţi este propriul sine sincer ( chipul lui Dumnezeu din el ), iar cel care caută realmenite adevărul va găsi, mai devreme sau mai târziu, un îndrumător adevărat.

Când duhovnicul se schimbă

Dar să presupunem că venim în contact cu un “învățător” fals, ce se întâmplă atunci? Cel Adevărat îl va transforma pe falsul învăţător într-unul real, deoarece realitatea este mai măreaţă decât falsitatea.

Există o poveste despre un om simplu care a fost iniţiat de un duhovnic, iar după ce acel duhovnic a murit, omul a venit în contact cu un altul,care l-a întrebat dacă are călăuzire pe calea lui. Omul i-a răspuns: „Da, părintele meu duhovnic, care a părăsit acest pământ.

Pe când era în viată m-am bucurat o vreme de călăuzirea lui, aşa că singurul lucru pe care mi-l doresc acum este binecuvântarea ta.” Dar acela a spus: „Prin felul în care mi-ai vorbit, am înțelescă părintele care a plecat la Domnul, a fost un duhovnic adevărat.”

Aşa cum există apă în adâncurile pământului, la fel există adevăr la baza tuturor lucrurilor, adevărate sau false.

În unele locuri trebuie să săpăm adânc, în altele doar foarte puţin, aceasta este singura diferenţă, dar nu există niciun loc unde să nu fie apă. S-ar putea să trebuiască să săpăm foarte, foarte adânc ca s-o găsim, dar așa cum în adâncurile pământului este întotdeauna apă, în adâncurile acestei falsităţi de la suprafaţă este întotdeauna adevăr. Dacă realmente căutăm adevărul, mai sau mai târziu îl vom găsi.

Cel care vrea să evite să fie indus în eroare dovedește o anumită tendinţă, un fel de slăbiciune, care vine din convingerea, adânc înrădăcinată, că nu există îndrumare corectă. Dar dacă el își dă seama că îndrumarea corectă o poate găsi în sine însuşi, va fi întotdeauna corect îndrumat; iar puterea sa va deveni atât de mare încât, dacă ghidul greşeşte, puterea ucenicului îl va ajuta să țină drumul drept, căci adevăratul Duhovnic este în sufletul omului.

Învățătorul exterior este doar un indiciu.

Un poet a spus odată că un suflet pierdut nu va fi mai puţin pierdut nici dacă se află în prezenţa Mântuitorului, deoarece îl înconjoară proprii săi nori. Problema nu este călăuza sau duhovnicul, ci obscuritatea creată de mintea sa, care-l înconjoară şi-l orbeşte. Ce poate în acest caz să facă un părinte bun?

Pilda despre Mântuitorul

Conform unei apocrife care relatează despre Mântuitorul, se spune că alături de El locuia un om care-l duşmănea foarte mult şi-l vorbea de rău; dar cu cât îl defăima, el vedea că oamenii cărora le vorbea credeau cu toţii în Mântuitorul, în timp ce nimeni nu credea în ce spune el. Anii au trecut şi mulţi au crezut în Mântuitorul şi mulţi şi-au dat viaţa mai apoi pentru Cuvântul său…; iar în cele din urmă au început să vină mulţimi mari de oameni de departe, mii şi mii de oameni din diferite ţări, ca să-L vadă, sa-L asculte, însă omul acela, la fel ca și cărturarii și fariseii, niciodată nu şi-a schimbat părerea.

Perceperea lumii dovedeşte subţierea vălului care acoperă inima şi, cu cât vălul este mai subţire, cu atât este mai mare puterea luminii care pătrunde înăuntru.

Pasul următor, al doilea pas al experienței, constă în a trece testul pe care ţi-l dă învățătorul.

În această etapă a duhovniciei sunt multe motive de amuzament, dacă stai să te gândeşti. Este ca şi cum ai întinde un laţ; uneori părintele îi dă ucenicului un astfel de test încât acesta nu ştie unde se află, sau dacă un lucru este adevărat sau fals.

Pildă

În Capadocia trăia cândva un părinte duhovnic care avea o mulțime de ucenici. Într-o zi el le-a spus: „M-am răzgândit.” Cuvântul „răzgândit” i-a surprins foarte mult, aşa că l-au întrebat: „Ce s-a întâmplat, cum se poate să te fi răzgândit?” El a răspuns: „Simt că trebuie să merg de aici la Ierusalim.” Şi oamenii aceia, printre care erau medici şi profesori, oameni cu ştiinţă de carte, nu au putut să înţeleagă acest capriciu, că părintele, în care aveau atâta încredere, voia să meargă la Ierusalim și să locuiască o vreme acolo. A rămas un singur discipol, un tânăr foarte devotat duhovnicului său, care l-a urmat atunci când acesta s-a dus la Ierusalim.

Ucenici care erau plini de ştiinţã şi de învăţătură

Părintele a cugetat în sine cănd a văzut că ucenicii pleacă, ucenici care erau plini de ştiinţă şi de învăţătură, dar nu-l cunoşteau cu adevărat. Şi în timp ce mergeau spre Ierusalim, parintele s-a adresat de trei ori tânărului: „De ce nu pleci şi tu? Uită-te la cei mulți, oameni care aveau atâta credinţă şi evlavie, iar acum că am zis un singur cuvânt m-au părăsit. De ce nu te duci şi tu cu ei? Majoritatea are dreptate.” Dar ucenicul nu a vrut să plece, ci a continuat să-l urmeze.

Experienţã în iubirea şi înţelegerea pãrinteascã

Toate acestea l-au împăcat pe părinte şi el a înțeles iar și iar, despre cât de stranie este natura umană, cât de repede sunt oamenii atraşi de ceva sau cineva, şi cât de repede îşi pot lua zborul.

Pentru el a fost o experiență în iubirea și înțelegerea părintească,să vadă și să simtă natura umană încât inima i-a fost copleşită de sentimente, iar când a ajuns la Ierusalim a cunoscut o asemenea emoție încât s-a plecat adânc, cu rugăciune în faţa mormântului gol, la piatra ungerii Domnului.

Prima lecţie învăţată

După ce s-a ridicat, l-a întrebat din nou pe tânăr „De ce nu pleci şi tu? De ce mă urmezi?” Tânărul a răspuns: „În ce ai făcut nu există nimic care să contravină credinței mele, căci prima lecţie învăţată de la tine a fost că nu există nimic în afară de Dumnezeu. Ce importanţă are că am plecat din Capadocia ?”

“A fost prima lecţie învăţată de la tine.” Toţi oamenii aceia învăţaţi primiseră aceeaşi lecţie, erau oameni cu carte şi foarte deştepţi, dar nu au putut pricepe ideea centrală a întregii învăţături. Tânărul acela a devenit mai târziu părinte duhovnicesc.

Sunt multe feluri de teste pe care un învățător le le poate da ucenicului său pentru a-i pune la încercare credința, sinceritatea, răbdarea…

Înainte ca un vapor să pornească pe mare, căpitanul se asigură că totul este pregătit pentru călătorie; și un duhovnic are aceeaşi datorie.

Bineînțeles, este o datorie foarte interesantă. În plus, calea duhovnicului este o cale complexă. Cele spuse pot avea două semnificaţii: una exterioară şi una interioară. Faptele sale au de asemenea o semnificaţie exterioară şi una interioară, iar o persoană care vede lucrurile numai pe dinafară nu le poate percepe semnificația interioară. Deoarece nu le vede decât aspectul exterior, ea nu poate înţelege acţiunile, gândurile, cuvintele sau mişcările propriului ei învățător. În felul acesta este testat ucenicul.

Astfel, pentru ucenic, duhovnicul poate părea adesea foarte nerezonabil, bizar, de neînţeles, neomenos, rece și nedrept. Iar dacă în timpul acestor teste credinţa şi încrederea ucenicului cedează, el va da înapoi de la această a doua creștere duhovnicească. Dacă, însă, el trece cu bine prin toate acestea, urmează al treilea pas, a treia stare.

A treia stare constă din trei stadii: primirea cu atenție a cunoştinţelor; rugăciunea statornică și răbdătoare asupra celor primite; asimilarea conștientă a tuturor experiențelor.

Cu aceasta, rostul duhovnicului se împlinește.

Recunoștința transformată în rugăciune, cale spre virtute, rămâne pe mai departe, dar începutul a fost pus.

A patra stare a ucenicului, o primeşte de la întâlnirea cu Hristos cel Înviat.

Dar cine este acest Hristos, cine poate trăi această întâlnire? Această întrebare vine din motivul sau rațiunea că şi un om perfect este limitat în veşmântul imperfect al umanităţii. Limitele umane maschează perfecţiunea. Oricât de măreaţă, de profundă sau de spirituală ar fi o persoană, cu toată inspiraţia şi puterea ei, ea rămâne limitată. Gândurile, vorbirea, cuvintele şi acţiunile îi sunt limitate. Duhovnicul nu se poate modela pe sine după închipuirea ucenicului său.

Fiecare îşi poate face doar propriul său ideal

Închipuirea aceasta merge mai departe decât progresul omului; imaginaţia fiecăru om este doar a lui şi, prin urmare, fiecare îşi poate face doar propriul său ideal.

Nimeni nu are puterea de a făuri idealul unei alte persoane şi, de aceea, amprentele marilor duhovnici, Sfinți Părinți ai umanității, bunătatea lor, orice mică sămânţă a unui ideal pe care au lăsat-o în urma lor devine un germene care sădit în inima ucenicului, se dezvoltă într-o plantă care face flori şi fructe, aceasta e ideea “Învãţãtorul şi ucenicul”.

Astfel că în cea de-a patra creștere duhovnicească stă idealul acesta închipuit de om.

El l-a făurit; este Mântuitorul său şi îl va mântui cu siguranţă dacă îşi pune încrederea în El. Dar dacă nu se încrede, Mântuitorul nu-l va mântui. O dată ce l-a întâlnit pe Hristos cel Înviat, omul se găseşte faţă în faţă cu perfecţiunea creată de inima lui; pe care singur şi-a pus-o, creşte un copac ce dă florile şi acele pe care le-a dorit. Fără îndoială că această miere este un fenomen în sine. În experiența odată primită, ucenicul începe să radieze, să difuzeze și să-L prezinte lumii pe Hristos, ( după cuvintele Sf. Ap. Pavel care zice: “ Hristos în noi, nădejdea Slavei “ Coloseni 1,27 ) care este înlăuntrul său sub forma, întâlnirii sale mistice.

Stadiul al doilea

Urmează apoi stadiul al doilea care este a cincea trăire. Iar în această a cincea experiență omul nu-şi mai imaginează Hristosul, ci-L descoperă în sine însuşi sub forma vie, a unui prieten aflat întotdeauna aproape; nu trebuie decât să-şi aplece capul şi-L va vedea, El este acolo.

Pentru adevăraţii ucenici ai lui Hristos, El este aproape, la fel de aproape ca sinele lor. În vremuri de cumpănă, în dificultăți. El este întotdeauna acolo, precum „Învăţătorul şi ucenicul.

Stadiul al treilea

Al treilea stadiu, care este a şasea experiență, este cel în care Hristos vorbeşte şi acţionează; actele ucenicului devin acţiuni ale lui Hristos, cuvintele sale devin cuvintele lui Hristos. Iar cel ajuns în această stare a trăirii nu mai trebuie să declare în faţa oamenilor cât de mult îşi iubeşte Domnul pe Mântuitorul Iisus Hristos ; ucenicul însuşi, viaţa sa, cuvintele sale, acţiunile, simţămintele, atitudinea, felul său, toate mărturisesc în acest sens.

Viaţa este astfel alcătuită încât nicio falsitate, nicio prefăcătorie nu poate să dureze, nimic fals nu poate merge prea departe; va face un pas, apoi va cădea; numai ce este real va rămâne, va continua. Şi cu cât ceva este mai real, cu atât mai puţin se exprimă pe sine.

Când vezi cu ochii lui Hristos, pur şi simplu vezi, când auzi cu urechile lui Hristos, pur şi simplu auzi; nu este nimic de spus.

Următoarea experiență duhovnicească, cea de-a şaptea, este viața în Dumnezeu.

Vine un stare când o persoană se ridică deasupra idealului sau experienței trăite. Ea se înaltă la acel ideal desăvârşit care transcende personalitatea umană, care este Fiinţa perfectă.

În această descoperire omul se ridică la sferele, sau cerurile unde nu vede nimic altceva decât pe Dumnezeu.

 Al doilea stadiu este a opta experienţã extaticã

În al doilea stadiu, care este a opta experiență extatică, se comunică cu Dumnezeu, astfel că pentru căutătorul duhovniciei, Dumnezeu este viață. El nu mai este un ideal sau o plăsmuire a imaginaţiei, o creaţie a sa; Acela pe care cândva îl făurise, acum a prins viaţă — un Dumnezeu viu. Înainte exista credintă în Dumnezeu, exista rugăciune către Dumnezeu.; poate că El a fost făurit în imaginaţie; dar în acest stadiu Dumnezeu devine viu. Şi ce fenomen este acesta! Starea acesta este un miracol în sine.

Cel care l-a întâlnit şi trãit pe Dumnezeu

Cel care l-a întâlnit și trăit pe Dumnezeu nu mai are nevoie să vorbească despre numele lui Dumnezeu; prezenţa lui va inspira sentimentul de Dumnezeu în orice fiinţă şi va încărca atmosfera cu acest simțământ. Toţi cei care-l întâlnesc pe omul acesta, indiferent că sunt spirituali, morali, filosofi, sceptici sau fără religie, îl vor simţi pe Dumnezeu într-o formă sau alta.

Principalul dar către lume al profeţilor şi proorocilor era un Dumnezeu viu

Profeţii şi sfinţii care au venit din timp în timp să dea lumii un cuvânt, nu au adus idei noi; ei nu au adus o nouă credinţă în Dumnezeu, deoarece credinţa în Dumnezeu a existat întotdeauna, sub o formă sau alta. Ce au adus ei a fost un Dumnezeu viu. Când în Sfintele Scripturi, sau în imaginaţia oamenilor, sau pe buzele adepţilor, nu mai rămânea decât numele lui Dumnezeu, iar când acest nume începea să devină un nume profan, o repetiţie vană, atunci pe pământ se năşteau astfel de suflete care aduceau cu ele un Dumnezeu viu. Dacă mai dăruiau si altceva lumii – legi sau sisteme morale – acestea erau întotdeauna ceva secundar. Principalul lor dar către lume era un Dumnezeu viu.

A noua experiență extatică este Modalitatea lui Dumnezeu.

Cel care atinge această stare, sau această realizare, exprimă în modalitatea sa modalitatea lui Dumnezeu; perspectiva sa asupra vieţii este perspectiva lui Dumnezeu; acţiunea sa, gândirea sa şi cuvântul său sunt acţiunea, gândirea şi cuvântul lui Dumnezeu. Fiindcă, în stadiul acesta, Dumnezeu însuşi vorbeşte Aceşti sfinţi au devenit Sfinții Bisericii şi au fost inspirați de Duhul Sfânt. Ei au devenit vase sau făclii, întrucât acţiunile lor nu le aparţineau; erau acţiunile lui Dumnezeu. Cuvântul lor nu mai era cuvânt omenesc; era cuvântul lui Dumnezeu.

Foarte puţini ajung în timpul vieţii lor la ultimele experiențe ale Duhului, fiindcă după primele nouă iniţieri începe ceea ce se numeşte „faza împlinirii duhovnicești”.

Faza împlinirii duhovniceşti

Când, după ce ai traversat toate celelalte stadii ale conștiinţei, ajungi la această treaptă, sunt foarte puţine lucruri de spus; căci ucenicul devenit duhovnic este dincolo de stadiul canoanelor și chiar dincolo de noţiunea de Dumnezeu,definit sau explicat de rațiune; este stadiul expresiei de sine. Acesta este atins atunci când o perisoană şi-a scos complet la lumină sinele, astfel încât din acesta nu a mai rămas nimic în afara substanţei divine, a sufletului din el, chip al dumnezeirii; numai atunci este ea autorizată să se exprime pe sine.

A zecea experienţã este trezirea sinelui real

Astfel că a zecea experiență este trezirea sinelui real, a eului real, și trezirea aceasta este adusă de rugăciune, acea rugăciune care te face să lepezi sinele cel fals sau limitat, numele tău, funcția, bunurile, rangul sau familia din care provii. Cu cât eşti capabil să-l uiţi într-o măsură mai mare, cu atât mai mult se trezeşte sinele real.

În stadiile următoare se experimentează o senzaţie de splendoare, de Slavă. Este ca atunci când un copil se naşte şi începe să vadă totul ca nou: lumea aceasta veche este văzută de copil ca o lume nouă. De îndată ce punctul de vedere se schimbă cu ajutorul rugăciunii, vezi întreaga lume, care se află în faţa tuturor şi pe care toţi o văd, într-un mod cu totul diferit,începi să vezi motivul din spatele motivului, cauza din spatele cauzei, iar punctul de vedere privitor la credință devine crez,se schimbă şi el.

Senzaţia de slavă

Se schimbă fiindcă acolo unde omul de rând ar vrea să acuze, să pedepsească sau să blameze o persoană pentru o anumită acţiune, cel care s-a înălţat la acest stadiu nu poate nici să judece, nici să blameze; el doar vede, dar vede cauza din spatele cauzei. Pe cine să acuze atunci? Pe cine să blameze? Cum să nu ierte, oricare ar fi greşeala, atunci când vede motivul din spatele ei, un motiv poate mai valabil decât îşi dă seama chiar cel care a comis-o. Prin urmare, maniera dăruirii de sine continue, maniera iubirii şi a milostivirii spontane, maniera respectului pentru cel înţelept ca şi pentru cel nesăbuit, pentru cel merituos ca şi pentru cel fără merite, apar şi se exprimă în mod natural ca viaţă liturgică. în acest stadiu sufletul omenesc atinge ținta sau desăvârșirea şi-şi îndeplineşte menirea în viaţă.

( compilații Jurnal Spiritual )