Introducere în teologia ortodoxă – Treimea creatoare şi Ideile divine

0
161

Pillars-of-CreationCreaţia este lucrarea Treimii. Crezul numeşte pe Tatăl „făcătorul cerului şi al pământului”, pe Fiul, „Cel prin Care totul s-a făcut”, pe Duhul Sfânt, „făcător de viaţă” (zoopoion). Voinţa este comună celor trei, ea fiind cea care creează.

Prin urmare, Tatăl nu poate fi creator decât dacă şi Fiul, şi Duhul sunt creatori. Tatăl creează prin Cuvântul în Duhul Sfânt, spune o maximă patristică, iar Sfântul Irineu numeşte pe Fiul şi pe Duhul „cele două mâini ale lui Dumnezeu”.

Aceasta este manifestarea iconomiei Sfintei Treimi. Cele trei Persoane creează împreună, însă fiecare într-un mod care îi este propriu, iar făptura creată este fructul colaborării lor. După Sfântul Vasile cel Mare, Tatăl este „cauza primordială a tot ceea ce a fost făcut”, Fiul – „cauza operativă”, Duhul -„cauza care duce la desăvârşire”.

Având temeiul în Tatăl, lucrarea Treimii este prezentată ca o dublă iconomie a Fiului şi a Duhului: primul transpunând în viaţă dorinţa lui Dumnezeu, iar cel din urmă împlinind-o în bunătate şi frumuseţe; unul chemând făptura spre a o îndruma spre Tatăl (iar chemarea Sa îi conferă acesteia densitate ontologică), celălalt ajutând făptura să răspundă acestei chemări şi împărtăşindu-i desăvârşirea.

Atunci când Sfinţii Părinţi tratează despre iconomia Sfintei Treimi, ei preferă numele de Cuvânt celui de Fiu, care exprimă relaţii intra-trinitare. Într-adevăr, Cuvântul înseamnă revelaţie, manifestarea Tatălui; în consecinţă, manifestarea cuiva care leagă noţiunea de Cuvânt de sfera iconomiei.

Sfântul Grigorie de Nazianz analizează în cel de-al patrulea Discurs teologic această funcţie a Cuvântului. Fiul este Logosul (Cuvântul), spune el, deoarece, rămânând unit cu Tatăl, îl revelează. Fiul îl defineşte pe Tatăl. „Fiul este, prin urmare, afirmarea simplă şi concisă a naturii Tatălui”.

Fiecare lucru creat îşi are „logosul” său, „raţiunea sa esenţială”; şi, se întreabă Sfântul Grigorie, „ar putea exista, oare, ceva care să nu se sprijine pe Logosul divin?”. Nu există nimic care să nu se întemeieze pe Logos, raţiunea de a fi prin excelenţă. Prin El s-a făcut totul. El dă lumii create nu numai ordinea, făcută cunoscută prin numele Său, ci însăşi realitatea ei ontologică.

Logosul este vatra divină din care se răspândesc razele creatoare, acei „logoi” specifici făpturilor, acele cuvinte întemeietoare ale lui Dumnezeu, ce trezesc la viaţă şi dau nume tuturor fiinţelor. Prin urmare, fiecare fiinţă îşi are „ideea”, „raţiunea” sa în Dumnezeu, în gândirea Creatorului care creează nu din capriciu, ci din „raţiune” (iar aceasta este o altă semnificaţie a Logosului).

Ideile divine sunt raţiunile veşnice ale făpturilor. În acest context, gândirea Părinţilor bisericeşti pare să capete o nuanţă platoniciană. Ne aflăm, oare, în prezenţa unui platonism creştin? O scurtă comparaţie ne va permite să înţelegem că Părinţi Bisericii, dacă au folosit unele elemente din filosofia greacă, le-au reînnoit în întregime conţinutul, acestea ajungând să aibă, în prezentarea finală, un caracter mai curând biblic decât platonician.

În concepţia lui Platon, „ideile” reprezintă însăşi sfera Fiinţei. Lumea sensibilă nu posedă realitate, ci doar un caracter verosimil; ea este reală numai în măsura în care participă la idei.

Pentru a contempla ideile, trebuie să ne detaşăm însă de universul precar al schimbării, de fluxul generării şi al descompunerii. Prin urmare, ideile reprezintă nivelul superior al fiinţei, nefiind vorba de Dumnezeu, ci de Divin.

„Demonii”, zeii sunt, într-adevăr, inferiori ideilor. „Creaţia” despre care se vorbeşte în Timaios rămâne un mit, căci lumea a existat dintotdeauna: „demiurgul” o construieşte” mereu, copiind modelul lumii ideilor, al lumii adevărate.

Neoplatonismul, care, potrivit expresiei lui Jean Wahl, „ipostaziază ipotezele lui Platon”, îl plasează pe Unul cel inefabil dincolo de cosmos noetos. Ideile sunt, prin urmare, cele ale inteligenţei divine, ale acelui nous emanând din absolutul care este deasupra fiinţei însăşi.

Fericitul Augustin, după ce a citit unele fragmente din Enneade, traduse în latină, a recunoscut că s-a lăsat fascinat de temele lui Plotin. Părinţii greci, care îi cunoşteau însă mult mai bine pe filosofi, s-au deprins mai uşor cu gândirea lor şi au folosit-o cu maximă libertate.

Pentru ei, Dumnezeu nu este numai inteligenţa care conţine ideile divine; esenţa Sa transcende infinit ideile. El este un Dumnezeu liber şi personal, care creează totul prin voinţa şi înţelepciunea Sa, iar ideile tuturor lucrurilor sunt cuprinse în această voinţă şi înţelepciune, şi nu în esenţa divină.

În consecinţă, Părinţii greci au refuzat să includă în fiinţa lăuntrică a lui Dumnezeu lumea inteligibilă, dar şi să o separe pe aceasta din urmă de lumea sensibilă. Sentimentul lor faţă de fiinţa divină i-a determinat să respingă ideea unui Dumnezeu inteligibil, în timp ce sentimentul faţă de făptura creată le-a interzis să o reducă la o copie nereuşită.

Însuşi Fericitul Augustin a respins, către sfârşitul vieţii sale, în Retractationes, dualismul exprimat în „exemplarismul” său static, afirmând că nu există două lumi. Cu toate acestea, învăţătura sa despre ideile cuprinse în însăşi fiinţa lui Dumnezeu, atât ca determinări ale esenţei, cât şi în calitate de cauze exemplare ale făpturilor, şi-a pus amprenta asupra teologiei apusene şi deţine un loc de seamă în sistemul tomist.

Dimpotrivă, pentru Ortodoxie este de neconceput ca în lucrarea Sa creatoare Dumnezeu să se fi mulţumit să producă o replică a propriei Sale gândiri, în cele din urmă a Sa însuşi. Aceasta ar însemna a sustrage lumii create originalitatea şi valoarea ei, o depreciere a creaţiei şi, prin urmare, a lui Dumnezeu, în calitatea Sa de Creator.

Întreaga Biblie – în special Cartea lui Iov, Psalmii, Proverbele – accentuează noutatea absolută şi încântătoare a creaţiei, în faţa căreia îngerii înalţă strigăte de bucurie – Creaţia ca Binecuvântare a Facerii, Creaţia ca Joc al înţelepciunii, „imn preaminunat închinat forţei atotputernice”, după cum scrie Sfântul Grigorie de Nyssa.

Prin urmare, Părinţii greci au văzut în platonism descoperirea, parţială şi periculoasă, a unei realităţi: nu un dualism, ci transparenţa vizibilului spre invizibil. Ei nu au ezitat să folosească limbajul platonician, să vorbească despre „paradigme” şi „idei”; „însă au impregnat acest limbaj cu un desăvârşit respect biblic faţă de cele sensibile şi faţă de Dumnezeul Cel viu”.

Ei aduc Logosul mai aproape de „cuvântul” invocat de Psalmi şi, mai presus de toate, de acele cuvinte creatoare care se fac auzite în Cartea Facerii. Astfel, ideile nu mai sunt o determinare necesară a fiinţei divine, ci voinţa creatoare, cuvântul viu al lui Dumnezeu. Ele nu mai constituie o „hinterwelt”, ci înseşi profunzimile făpturii, calea ei de participare la energia divină, chemarea ei spre cea mai înaltă iubire.

Voinţa creatoare a lui Dumnezeu implică ordine şi raţiune; ea însămânţează cu idei vii „spaţializarea” creaţiei, căutând pentru răspândirea lor „o lume exterioară” naturii divine.

Sfântul Ioan Damaschin, în prezentarea pe care o face „credinţei ortodoxe”, vorbeşte despre actul creaţiei în termenii unor idei-voinţe sau, mai exact, gânduri voliţionale. Ideile divine sunt deci inseparabile de intenţia creatoare. Fără îndoială, Dumnezeu a gândit lumea din veşnicie, însă numai în relaţie cu acest „altul” cu care trebuie să „înceapă”, adică să pună temeliile timpului.

Astfel, potrivit Scripturilor, înţelepciunea este cea care înalţă cei şapte stâlpi ai casei. Lumea platoniciană a ideilor este în acest caz reinterpretată: ea este un instrument al creaţiei, nu o lume dincolo de ea. Pentru a crea, Dumnezeu gândeşte creaţia, iar această gândire transmite adevărul ei fiinţei lucrurilor.

Ideile sunt înţelepciunea în lucrarea divină sau, mai exact, înţelepciunea în acţiune; este aici un exemplarism, dacă vrem, însă unul dinamic, unul al voinţei-gândire sau al voinţei-cuvânt, în care îşi au originea toţi acei „logoi” ai lucrurilor. Prin Cuvântul divin, lumea este suspendată deasupra propriului său neant, existând un cuvânt pentru fiecare lucru, un cuvânt în fiecare lucru, care reprezintă regula existenţei sale, dar şi calea spre transfigurare.

Sfântul, a cărui voinţă creată conlucrează liber cu voinţa-idee a lui Dumnezeu, Cel Care o întemeiază şi în acelaşi timp o cheamă, percepe lumea, prin contemplarea detaşată a naturii, ca pe „un aranjament muzical”.  În fiecare lucru el aude un cuvânt al Cuvântului, lucrul nefiind pentru el, în această descifrare ferventă a „cărţii lumii”, decât un cuvânt care există, deoarece „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Matei 24, 35).

„Introducere în teologia ortodoxă”, Vladimir Lossky. Editura Enciclopedică Bucureşti, 1993 şi Editura Sofia, Bucureşti, 2006. Traducere din limba engleză de Lidia și Remus Rus

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here