Introducere în teologia ortodoxă – Postcriptum: Chip şi asemănare III

0
231

clock-63316

Omul a păcătuit în mod liber. Aşadar, care a fost păcatul originar? Părinţii Bisericii au deosebit câteva momente în determinarea voinţei libere care îl separă pe om de Dumnezeu.

Momentul moral (şi aceasta înseamnă momentul personal) este cuprins, în opinia tuturor Părinţilor, în nesupunerea, în violarea planului divin. Dacă omul ar fi acceptat porunca lui Dumnezeu în spiritul dragostei filiale, el ar fi răspuns voinţei lui Dumnezeu printr-o totală renunţare la sine; ar fi respins bucuros nu numai fructul oprit, dar şi orice obiect exterior, pentru a trăi doar în Dumnezeu, pentru a căuta în mod onest să realizeze unirea cu El.

Porunca lui Dumnezeu arăta voinţei umane cărarea de urmat pentru a dobândi îndumnezeirea, renunţarea la tot ceea ce nu este Dumnezeu. Însă voinţa umană a ales cărarea opusă. Separându-se de Dumnezeu, s-a supus puterii diavolului. Sfântul Grigorie de Nyssa şi Sfântul Maxim Mărturisitorul, cercetând în mod special aspectul fizic al păcatului, au arătat că, în loc să urmeze înclinarea sa naturală spre Dumnezeu, mintea omenească s-a îndreptat spre lume; în loc să spiritualizeze trupul, ea a cedat tendinţei vieţii animale şi senzuale, supunându-selumii materiale.

Sfântul Simeon Noul Teolog vede dezvoltarea progresivă a păcatului prin faptul că omul, în loc să se pocăiască, încearcă să se justifice în faţa lui Dumnezeu. Adam aruncă întreaga răspundere asupra Evei: „femeia pe care Tu mi-ai dat-o”, făcându-L astfel pe Dumnezeu cauza originară a propriei sale căderi. Eva acuză, la rândul ei, şarpele. Refuzând să recunoască faptul că originea răului există numai în propria lor voinţă liberă, oamenii resping posibilitatea de a se elibera ei înşişi de rău şi îşi supun libertatea unei necesităţi exterioare. Voinţa se împietreşte şi se închide în faţa lui Dumnezeu. După cum spune Mitropolitul Filaret al Moscovei, „Omul a oprit revărsarea în sine a harului divin”.

A prilejuit, oare, pierderea harului căderea omului în păcat? Noţiunea de gratia supererogatoria, adică harul adăugat naturii pentru a o îndruma direct spre Dumnezeu, este străină învăţăturii Bisericii de Răsărit. Făcută după chipul lui Dumnezeu, persoana umană a fost îndreptată spre prototipul său, natura ei căutând în mod irezistibil pe Dumnezeu în virtutea voinţei sale, care este o putere spirituală şi raţională.

„Firea dreaptă a omului primar” s-a întemeiat pe faptul că omul, fiind creat după chipul lui Dumnezeu, putea fi o natură bună, îndreptată spre bine, adică spre comuniune cu Dumnezeu, spre dobândirea harului necreat. Dacă această natură bună s-a îndepărtat de creatorul ei, lucrul a fost posibil în virtutea capacităţii ei de auto-determinare lăuntrică – autexousia. Aceasta îi dă omului posibilitatea de a acţiona şi a voi nu numai în conformitate cu înclinaţiile sale naturale, dar şi în opoziţie cu propria natură, pe care o poate deforma, făcând-o „anti-natură”.

Căderea naturii umane este consecinţa directă a autodeterminării libere a omului care se supune acestei condiţii în mod voit. Condiţia antinaturală trebuie să ducă la dezintegrarea naturii umane; această dezintegrare îşi găseşte finalitatea în moarte, care este stadiul ultim al îndepărtării de Dumnezeu a naturii deformate.

În această natură deformată nu mai există loc pentru harul necreat; după Sfântul Grigorie de Nyssa, în ea, mintea, ca faţa unei oglinzi, în loc să-l reflecte pe Dumnezeu, preia chipul material fără formă , în care patimile violează structura ierarhică originară a fiinţei umane. Prin urmare, pierderea harului nu este cauza, ci mai degrabă consecinţa căderii în păcat. Omul a blocat în sine capacitatea de a intra în comuniune cu Dumnezeu; a închis calea harului care trebuia să se reverse prin el asupra întregii creaţii.

Această interpretare materială a păcatului şi a consecinţelor lui nu exclude, după învăţătura Bisericii de Răsărit, cealaltă parte care se impune mereu: aspectul personal, moral al păcatului, adică păcătuirea şi pedeapsa. Cele două aspecte sunt inseparabil unite, deoarece omul nu este numai natură, ci şi o persoană care se confruntă cu un Dumnezeu personal, în relaţie personală cu El.

Dacă natura umană se dezintegrează ca o consecinţă a păcatului, dacă păcatul introduce moartea în lumea creată, atunci aceasta nu înseamnă numai că omul a creat o nouă condiţie (hexis), un nou mod de existenţă în rău, dar şi că Dumnezeu a pus hotar păcatului, făcând posibil sfârşitul lui prin moarte: „Căci răsplata (lat. = stipendia, gr. = opsonia) păcatului este moartea”. „Suntem mlădiţele unui neam întinat”, spune Sfântul Macarie Egipteanul. Cu toate acestea, nimic din natură – nici chiar demonii – nu poate fi în mod esenţial rău.

Însă păcatul, acest parazit al naturii, înrădăcinându-se în voinţă, devine un fel de „anti-har”. El pătrunde în fiinţă, trăind în ea, făcând-o prizonierul propriei sale voinţe, veşnic fixate în rău. În lume apare un nou pol, opus chipului lui Dumnezeu. Acest pol, iluzoriu în sine, devine real prin voinţă (acesta este paradoxul posedării fiinţei de către nefiinţa însăşi, despre care vorbeşte Sfântul Grigorie de Nyssa).

Prin voinţa umană, răul devine o putere care viciază creaţia („blestemat este pământul din pricina ta”, se spune în Facere). Cosmosul, care reflectă veşnic măreţia lui Dumnezeu, dobândeşte simultan un aspect sinistru, „aspectul nocturn al creaţiei”, după expresia unui teolog şi filosof rus. Păcatul este introdus acolo unde harul ar fi trebuit să domnească şi, în locul plinătăţii divine, în creaţia lui Dumnezeu se deschide abisul înspăimântător al nefiinţei: porţile iadului sunt deschise prin libera voinţă a omului.

Adam nu şi-a împlinit vocaţia. El nu a ştiut nici cum să dobândească unirea cu Dumnezeu, nici cum să îndumnezeiască lumea creată. Ceea ce nu a realizat atunci când se bucura de deplinătatea libertăţii sale a devenit pentru el imposibil din clipa în care, în mod voit, s-a robit faţă de o putere exterioară. De la Cădere şi până la Cincizecime, energia divină, harul necreat şi îndumnezeitor, a rămas străină naturii umane şi a lucrat asupra ei numai din afară.

Profeţii şi drepţii Vechiului Testament au fost instrumente ale harului. Harul a lucrat prin mijlocirea lor, însă nu a fost împărtăşit oamenilor, ca putere personală a lor. Îndumnezeirea, unirea cu Dumnezeu după har, devenise imposibilă. Planul divin nu a fost însă distrus de păcatul omenesc; chemarea celui dintâi Adam a fost împlinită de Hristos, cel de-al doilea Adam. După expresia Sfântului Irineu din Lyon şi a Sfântului Atanasie cel Mare, repetată de Sfinţii Părinţi şi de teologii tuturor timpurilor, „Dumnezeu S-a făcut om pentru ca omul să poată deveni dumnezeu”.

Totuşi, această lucrare, desăvârşită de Cuvântul întrupat, apare pentru neamul omenesc decăzut, în aspectul ei imediat, ca operă de mântuire, ca răscumpărare a lumii înrobite de păcat şi de moarte. Cei care se simt ispitiţi de învăţătura despre felix culpa uită adeseori că, distrugând stăpânirea morţii, Mântuitorul nostru ne-a deschis o nouă cale spre îndumnezeire, care este ţelul ultim al omului. Astfel, lucrarea lui Hristos aduce cu sine lucrarea Duhului Sfânt (Luca 12, 49).

“Introducere în teologia ortodoxă”, Vladimir Lossky. Editura Enciclopedică Bucureşti, 1993 şi Editura Sofia, Bucureşti, 2006. Traducere din limba engleză de Lidia și Remus Rus

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here