Introducere în teologia ortodoxă – Dogma hristologică 

0
338

hristologia

Treimea este prezentă în însăşi structura intelectuală a dogmei hristologice, adică în distincţia dintre persoană şi natură. Treimea este o natură în trei persoane; Hristos este o singură persoană în două naturi. Dumnezeirea şi umanitatea, oricât de separate ar putea să apară datorită prăpastiei uriaşe care se deschisese între creat şi necreat, sunt reconciliate în unitatea unei persoane.

Între triadologie şi hristologie există o legătură, consubstanţialitatea, deoarece termenul homoousios, menit la origine să clarifice unitatea dintre Tatăl şi Fiul în cadrul Treimii, este regăsit în dogma hristologică, formulată în chip definitiv de Sinodul de la Calcedon.

Pe de o parte, Hristos este consubstanţial cu Tatăl prin dumnezeirea Sa, pe de altă parte, El este consubstanţial cu noi, prin umanitatea Sa. Prin urmare, există două consubstanţialităţi, însă o singură prezenţă reală, o singură Persoană, Care este, în acelaşi timp, Dumnezeu adevărat şi om adevărat. Ipostasul cuprinde două naturi, rămânând una în alta, fără ca dumnezeirea să fie transformată în umanitate, nici umanitatea în dumnezeire.

Dogma de la Calcedon, care a clarificat această taină hristologică a doimii în una, reprezintă punctul culminant al unei lupte îndelungate împotriva tentaţiei de a raţionaliza întruparea prin îndepărtarea fie a dumnezeirii, fie a umanităţii lui Hristos. Cu alte cuvinte, pe acest fundal se proiectează siluetele celor doi mari oponenţi teologici din antichitatea creştină: şcolile din Alexandria şi Antiohia. Şcoala din Antiohia era adepta exegezei literale, concentrându-se cu precădere asupra aspectului istoric al Scripturilor. Fiecare interpretare simbolică, fiecare gnoză a evenimentului sacru îi păreau suspecte, iar prezenţa veşniciei în istorie îi scăpa mereu.

Astfel, Iisus risca să apară ca un simplu individ în istoria Iudeii; o istorie mult prea umană în contextul ei temporal. La Antiohia, istoria devenea insulară, adeseori ajungând să neglijeze măreaţa viziune a lui Dumnezeu devenit om.

În opoziţie cu aceasta, şcoala din Alexandria, concentrându-se asupra gnozei creştine, golea adeseori evenimentul biblic de simplitatea lui concretă, printr-o exegeză care îmbrăţişa prea mult alegoria, tinzând să deprecieze aspectul istoric, aspectul uman al întrupării. Aceste două şcoli au dat naştere unor mari teologi, dar şi unor mari eretici, ori de câte ori se ceda ispitei care le era specifică.

Izvorât din gândirea antiohiană, nestorianismul a disecat pe Hristos în două persoane diferite, fiecare consubstanţialitate dând naştere unei singure fiinţe consubstanţiale, apărând astfel două consubstanţialităţi: Fiul lui Dumnezeu şi Fiul omului, separate în măsura în care sunt Persoane.

Este adevărat că în acel moment terminologia nu era încă definitivată, distincţia dintre persoană şi natură rămânând neclară, iar gândirea lui Nestorie a putut astfel să inducă în eroare timp îndelungat. Acest Patriarh al Constantinopolului a aparţinut şcolii din Antiohia, unde el a avut ca îndrumători mari teologi, dintre care unii, ca de exemplu Teodor de Mopsuestia, tindeau în mod vizibil spre erezie (Teodor a fost condamnat post mortem în secolul al VI-lea, cu ocazia celui de-al V-lea Sinod ecumenic).

Nestorie făcea distincţie netă între cele două naturi, iar sistemul doctrinar propus de el părea ortodox, până în momentul în care refuza Fecioarei Maria titlul de Născătoare de Dumnezeu, „Theotokos”, încercând să-l înlocuiască cu acela de „Hristotokos” (Născătoare de Hristos).

Acest lucru a produs exasperare în rândul credincioşilor simpli. Nestorie a stârnit mare scandal prin neputinţa lui de a înţelege taina persoanei: el concepe persoana ca natură şi identifică, în cele din urmă, pe prima cu a doua. Ca atare, el opune persoana Cuvântului persoanei lui Iisus, deşi consideră că acestea erau unite – însă numai printr-o legătură morală, printr-o alegere care L-a făcut pe Iisus receptor al Cuvântului. Pentru Nestorie, singură persoana umană a lui Hristos s-a născut din Fecioară; în consecinţă, ea era mama lui Hristos. Dar nu a lui Dumnezeu. Cei doi fii, al lui Dumnezeu şi al omului, erau uniţi fără a fi unul în Hristos.

Prin urmare, dacă Hristos nu are unitatea persoanei, atunci natura noastră nu a fost asumată cu adevărat de Dumnezeu, iar întruparea încetează de a mai fi o restaurare „fizică”. Dacă nu există unitate reală în Hristos, atunci nicio unire între om şi Dumnezeu nu mai este posibilă, întreaga doctrină a mântuirii îşi pierde fundamentul ontologic, iar noi rămânem separaţi de Dumnezeu. Îndumnezeirea ne este interzisă; Hristos nu este altceva decât un mare exemplu, iar creştinismul devine o morală, o limitare a lui Iisus.

Opoziţia deschisă a pietăţii răsăritene a expulzat cu repeziciune nestorianismul, însă violenţa acestuia a dat naştere unei erezii opuse. Pentru a apăra unitatea lui Hristos, s-a încercat exprimarea ei ca natură, ca natură divină aflată în legătură cu Cuvântul. Sfântul Chiril al Alexandriei, în polemica sa cu Nestorie, a lansat formula: o singură natură în Cuvântul întrupat.

Pentru el era vorba doar de o simplă greşeală de vocabular, după cum o arată contextul. Sfântul Chiril rămâne ortodox. Câţiva ucenici au luat însă formula ad litteram: o singură natură în Hristos, dumnezeirea Sa. De aici însuşi numele acestei erezii: monofizitism (de la mone, „singură”, şi physis, natură).

Monofiziţii nu au negat umanitatea lui Hristos ca atare, totuşi, pentru ei aceasta părea a fi înecată în dumnezeirea Sa, aidoma unui strop de vin în ocean. Umanitatea este dizolvată în dumnezeire sau volatilizată în urma contactului cu ea, ca o picătură de apă aruncată pe cuptorul încins. „Cuvântul S-a făcut trup”, repetă monofiziţii în mod constant. Pentru ei, acest „S-a făcut” este asemenea apei care se transformă în gheaţă; o aparenţă, o asemănare, deoarece în Hristos totul e dumnezeiesc. Astfel, Hristos este consubstanţial cu Tatăl, însă nu şi cu omul. El a trecut prin Fecioară fără a împrumuta ceva din ea; El a folosit-o pur şi simplu pentru a-Şi face apariţia.

În pofida numeroaselor nuanţe, nu se poate nega faptul că un punct a rămas pururi constant pentru monofiziţi: Hristos este cu adevărat Dumnezeu, însă nu este om cu adevărat. La limită, umanitatea lui Hristos este doar o aparenţă şi, astfel, monofizitismul sfârşeşte în dochetism.

Nestorianismul şi monofizitismul – ambele sunt manifestări, înlăuntrul Bisericii, ale unor tendinţe precreştine – nu au încetat, de atunci, să ameninţe creştinismul: pe de o parte, umanismul Apusului, moştenirea Atenei şi a Romei; pe de altă parte, iluzionismul cosmic şi interioritatea pură a Orientului antic cu Absolutul lui, în care totul se reabsoarbe (imaginea apei şi a gheţii este exemplul clasic în India pentru a ilustra relaţia dintre finit şi infinit).

Pe de o parte, omenescul se închide în sine, iar pe de altă parte, el se dizolvă în divin, între aceste două ispite opuse, dogma de la Calcedon defineşte, referitor la Hristos ca Dumnezeu adevărat şi om adevărat, realitatea dumnezeirii şi umanităţii Sale şi taina unirii lor în chip neîmpărţit şi neamestecat.

„În conformitate cu tradiţia Părinţilor, noi proclamăm în unanimitate că trebuie să mărturisim pe Unul şi singurul Fiu, Domnul nostru Iisus Hristos, desăvârşit în dumnezeirea Sa şi desăvârşit în umanitatea Sa, Dumnezeu cu adevărat şi om cu adevărat, de o fiinţă cu Tatăl prin dumnezeire şi de o fiinţă cu noi prin umanitate, întru toate asemenea nouă, afară de păcat; înainte de veci născut din Tatăl, după dumnezeire, iar în zilele din urmă născut din Fecioara Maria, Născătoare de Dumnezeu, după umanitate, pentru noi şi pentru mântuirea noastră; unul şi singurul Hristos, Fiu, Domn, Unul-Născut cunoscut nouă în două naturi fără amestecare, fără schimbare, neîmpărţit şi nedespărţit, în aşa fel încât unirea nu distruge deosebirea celor două naturi, ci dimpotrivă, proprietăţile fiecăreia se păstrează cu mai multă tărie atunci când sunt unite într-o singură persoană sau ipostas, care nu separă, nici nu împarte în două persoane, fiind aceeaşi Persoană unică a Fiului, Unul-Născut, Dumnezeu şi Cuvânt, Domnul Iisus Hristos.”

„Fără amestecare, fără schimbare, neîmpărţit şi nedespărţit” – astfel sunt unite cele două naturi în persoana lui Hristos. Dintre aceşti termeni, primii doi sunt îndreptaţi împotriva monofiziţilor şi ultimii doi împotriva nestorienilor. De fapt, cele patru definiţii sunt negative:
asygchytos, atreptos, adiairetos, achoristos. Ele circumscriu în mod apofatic taina întrupării, însă ne interzic să ne imaginăm „de ce”.

Hristos este în mod deplin Dumnezeu; prunc în leagăn sau în agonie pe Cruce, El nu încetează să participe la plinătatea trinitară, nici la stăpânirea universului prin puterea Sa atotprezentă.

„În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul şi pe Scaun împreună cu Tatăl şi Duhul ai fost Hristoase, pe toate umplându-le, Cel ce eşti de necuprins”, spune Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur.

Pentru că, pe de altă parte, umanitatea lui Hristos este pe deplin a noastră. Ea nu îi aparţine prin naşterea Sa veşnică, însă persoana Sa divină i-a dat viaţă în Maria. Aşadar, Hristos are două voinţe, două intelecte, două moduri de a activa, însă mereu unite într-o singură Persoană, în fiecare din lucrările Sale vor fi în joc două energii: energia divină şi energia umană.

De aceea, ar fi de-a dreptul pueril să construim o psihologie a lui Hristos şi, scriind „Viaţa lui Hristos”, să reconstruim „stările Sale spirituale”. Nu putem face presupuneri – şi acesta este şi sensul celor patru negaţii de la Calcedon – despre „modul în care” divinul şi umanul coexistă în aceeaşi Persoană.

Cu atât mai puţin, şi e bine să repetăm acest lucru, ar trebui cineva să se plângă de faptul că Hristos nu este „o persoană” umană. Umanitatea Sa nu are un ipostas propriu printre nenumăratele ipostasuri ale oamenilor.

Aidoma nouă, El are un trup, la fel ca noi, are suflet şi tot ca noi, are spirit, dar persoana noastră nu este această asamblare; ea trăieşte prin şi dincolo de trup, de suflet şi spirit, care nu constituie niciodată natura ei.

În timp ce omul, prin persoana sa, poate părăsi lumea, Fiul lui Dumnezeu poate să intre în lume prin Persoana Sa, deoarece Persoana Sa, a cărei natură este divină, „enipostaziază” natura umană, după cum spunea Leonţiu de Bizanţ în secolul al VI-lea.

Fără a fi amestecate, cele două naturi ale lui Hristos cunosc totuşi o anumită întrepătrundere. Energiile divine iradiază divinitatea lui Hristos şi penetrează umanitatea Sa, aceasta fiind divinizată din momentul întrupării, după cum fierul într-un cuptor devine foc, deşi rămâne fier prin natură.

Schimbarea la faţă descoperă parţial Apostolilor această flacără a energiilor divine ce iradiază natura umană a Domnului lor. Această întrepătrundere a celor două naturi – pătrunderea dumnezeirii în trup şi posibilitatea dobândită de trup, ca în viitor să participe la dumnezeire – se numeşte perichoresis – după cum scrie Sfântul Maxim Mărturisitorul, sau, în latină, communicatio idiomatum.

„Trupul a devenit Cuvânt fără a pierde ceea ce avea, în timp ce se identifică cu Cuvântul după ipostas”, spune Sfântul Ioan Damaschin. Hristos devine om prin iubire, dar rămâne Dumnezeu, iar focul dumnezeirii Sale primeşte de-a pururi natura umană. Iată de ce sfinţii, în timp ce rămân oameni, pot să participe la dumnezeire şi să devină dumnezei prin har.

„Introducere în teologia ortodoxă”, Vladimir Lossky. Editura Enciclopedică Bucureşti, 1993 şi Editura Sofia, Bucureşti, 2006. Traducere din limba engleză de Lidia și Remus Rus

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here