Introducere în teologia ortodoxă – Creaţia

0
161

divinitatea-nepretuita-forta-interioara-18336577

Lumea a fost creată prin voinţa lui Dumnezeu, dar este de altă natură decât Dumnezeu. Ea există în afara lui Dumnezeu „nu prin loc, ci prin natură” (Sfântul Ioan Damaschin).

Aceste simple afirmaţii ale credinţei prefaţează o taină tot atât de insondabilă ca aceea a fiinţei divine: taina fiinţei create, realitatea unei fiinţe exterioare oricărei manifestări a lui Dumnezeu, liberă în raport cu atotputernicia Sa, având o interioritate radical nouă faţă de plinătatea trinitară, pe scurt, realitatea unui altul-decât-Dumnezeu, densitatea ontologică ireductibilă a celuilalt.

Singur creştinismul sau, mai exact, tradiţia iudeo-creştină cunoaşte noţiunea de creaţie absolută. Creaţia ex nihilo este o dogmă a credinţei. Pentru prima dată este exprimată în Biblie, în Cartea a doua a Macabeilor (7, 28), unde o mamă, îndrumându-şi fiul spre martiriu, îi spune: „Priveşte cerul şi pământul şi, văzând toate ce sunt într-însele, vei înţelege că din nimic le-a făcut Dumnezeu” (ek ouk onton, după traducerea Septuagintei).

Dacă ne amintim că ouk este o negaţie radicală care, în contrast cu celălalt adverb de negaţie, me, nu lasă loc de îndoială şi că aici este folosită sistematic, în pofida regulilor gramaticale, ne putem da seama de implicaţia deplină a expresiei: Dumnezeu nu a creat pornind de la ceva, ci pornind de la ceea ce nu este, de la „nimic”.

Nu există nici pe departe ceva asemănător în alte religii sau sisteme metafizice. Câteodată se spune că actul creaţiei începe cu posibilitatea de a fi permanent deschis spre o rânduire demiurgică; acesta era cazul materiei primordiale din gândirea antică pe care, se spunea, fiinţa imuabilă o modelează.

Această materie nu există în sine; ea este o pură posibilitate a fiinţei, nefiinţă, desigur, însă ca me on, care nu este nimicul absolut, ouk on. Ea primeşte, prin reflectare, o anumită veridicitate, o evocare precară a lumii ideilor. Aşa se prezintă în special dualismul platonician, dar şi perpetua receptivitate la formă a materiei la Aristotel, însă cu anumite deosebiri.

Câteodată întâlnim ideea de creaţie ca purcedere divină. Dumnezeu produce din propria Sa fiinţă, deseori printr-o polarizare primordială, care dă naştere universului multiform. În temeiul unei astfel de înţelegeri, lumea este o manifestare sau emanaţie a divinităţii. Cam aceasta este concepţia fundamentală a gânditorilor indieni, pe care o reîntâlnim în lumea elenistă alături de gnosticism şi de care se apropie foarte mult gândirea lui Plotin, ce tinde spre monism.

În acest caz, cosmogonia devine o teogonie: absolutul se relativizează, străbătând etapele unei „condensări” descendente, se manifestă şi se degradează în univers. Lumea este un Dumnezeu căzut, care se zbate să redevină Dumnezeu.

Originea ei se regăseşte, uneori, într-o catastrofă misterioasă, pe care o putem numi căderea lui Dumnezeu, sau într-o necesitate lăuntrică, într-o pasiune cosmică neobişnuită, în care Dumnezeu caută să-şi asume conştiinţa de Sine; iar alteori, într-o revenire ciclică temporală de manifestări şi reabsorbţii ce par a fi impuse lui Dumnezeu însuşi.

În nici unul din aceste două cazuri nu există ideea creaţiei ex nihilo. În creştinism, materia însăşi este creată. Această materie misterioasă despre care Platon spunea că poate fi înţeleasă doar prin concepte bastarde, această pură posibilitate de a fi este ea însăşi creată, după cum a demonstrat atât de bine Fericitul Augustin. Iar pe de altă parte, cum ar putea creaţia să aibă un substrat necreat; cum ar putea fi dublat Dumnezeu, de vreme ce, prin esenţa ei, aceasta este altul-decât-Dumnezeu?

Prin urmare, creaţia este un act liber, un act gratuit al lui Dumnezeu. Ea nu răspunde niciunei necesităţi a fiinţei divine. Până şi motivaţiile morale ce îi sunt adeseori atribuite sunt platitudini fără importanţă: Dumnezeu-în-Treime este plinătatea dragostei; El nu are nevoie de altcineva pentru a-Şi revărsa dragostea, deoarece acel cineva este deja în El, în perihoreza ipostasurilor.

Dumnezeu e, aşadar, creator deoarece El doreşte acest lucru: numele de creator este secundar faţă de cele trei nume ale Treimii. Dumnezeu este veşnic Treime. El nu este veşnic creator, cum credea Origen, care, tributar concepţiilor ciclice ale antichităţii, îl făcea, astfel, dependent de creatură. Dacă ideea creaţiei ca act cu desăvârşire liber ne stânjeneşte, acest lucru se datorează faptului că gândirea noastră, fiind viciată de păcat, identifică libertatea cu libertinajul.

De aceea, Dumnezeu ne apare ca un tiran capricios. Dacă însă pentru noi libertatea, atunci când nu se crede în legile creaţiei sub care ne găsim noi înşine, este o libertate rea care dezintegrează fiinţa, pentru Dumnezeu, Care transcende creaţia, libertatea este infinit bună: ea dă naştere fiinţei. Într-adevăr, noi recunoaştem în creaţie ordinea, finalitatea, dragostea – tot ceea ce este opus libertinajului.

Atributele lui Dumnezeu, care nu au nimic comun cu pseudo-libertatea noastră desfrânată, se manifestă aici. Însăşi fiinţa lui Dumnezeu se reflectă în creatură şi o cheamă să fie părtaşă divinităţii Sale. Această chemare şi posibilitatea unui răspuns constituie, pentru cei din sfera creaţiei, singura justificare a celei din urmă.

Creaţia ex nihilo este lucrarea voinţei lui Dumnezeu. Din acest motiv Sfântul Ioan Damaschin o opune generării Cuvântului: „Deoarece generarea, spune el, este o lucrare a naturii şi purcede din însăşi substanţa lui Dumnezeu, ea trebuie să fie fără de început şi veşnică, căci altminteri naşterea ar fi supusă schimbării şi, prin urmare, ar fi un Dumnezeu înainte şi alt Dumnezeu după; Dumnezeu ar fi supus creşterii.

Cât despre creaţie, ea este lucrarea voinţei lui Dumnezeu şi, ca atare, nu este co-eternă cu Dumnezeu. Căci ceea ce este creat din nimic nu poate fi precum ceea ce există fără origine şi dintotdeauna”. Această lucrare este contingenţă; căci Dumnezeu ar fi putut să nu creeze. Deşi contingenţă în relaţie cu însăşi fiinţa Treimii, ea îşi impune asupra fiinţelor create necesitatea de a exista, şi de a exista pe veci: contingenţă pentru Dumnezeu, creaţia este necesară pentru ea însăşi, deoarece Dumnezeu, printr-un act liber, face din fiinţa creată ceea ce ea trebuie să fie.

Astfel ni se descoperă sensul pozitiv al gratuităţii divine. Aceasta este, ca să folosim o analogie (însă această analogie constituie adevăratul sens al creaţiei), gratuitatea poetului. „Poet al cerurilor şi al pământului”, astfel l-am putea numi pe Dumnezeu, traducând cuvânt cu cuvânt textul grecesc al Crezului. În acest fel putem pătrunde în taina fiinţei create.

A crea nu înseamnă a te reflecta într-o oglindă, fie şi oglinda materiei primordiale, nici a te fragmenta zadarnic pentru a considera totul după propriul tău chip. Creaţia înseamnă o chemare la viaţă a noului; am putea spune chiar un risc al noului. Atunci când Dumnezeu dă naştere, în afara Sa, unui nou subiect, unui subiect liber, aceasta este culmea actului Său creator. Libertatea divină este împlinită prin crearea acestui risc suprem: o altă libertate.

Din acest motiv, nimicul originar nu poate fi obiectivat. „Nihil” înseamnă aici, pur şi simplu, că „înainte” de creaţie nu exista nimic „în afara” lui Dumnezeu. Sau mai exact, că „în afară” şi „înainte de” sunt noţiuni lipsite de sens, deoarece ele se stabilesc tocmai în funcţie de creaţie. A concepe acest „în afară” înseamnă a ne ciocni de nimic, cu alte cuvinte, a nu mai fi în stare să gândim. El există doar prin creaţie, şi tocmai această „spaţializare” constituie creaţia.

La fel, nu putem spune ce a existat „înaintea” creaţiei; „începutul” nu are nici un sens la Dumnezeu; el se naşte împreună cu făptura creată, creaţia este cea care instituie timpul, exprimat prin „înainte” şi „după”. Aidoma lui „în afară”, „înainte” revine la „nihil” şi asfixiază gândirea. Germanii ar spune că atât unul, cât şi celălalt sunt „concepte-limită”.

Astfel, întreaga dialectică a fiinţei şi a nimicului este lipsită de sens: nimicul nu are existenţă proprie (de altfel, ar fi o contradicţie in adjecto); el este corelativ cu însăşi fiinţa creaturilor; acestea din urmă nu-şi au temeiul nici în ele însele şi nici în esenţa divină, ci doar în voinţa lui Dumnezeu. Prin urmare, tăria, trăinicia unei făpturi se află în relaţia ei cu Dumnezeu. În relaţie cu sine însăşi se reduce la nimic.

Aşadar, „noutatea” creaţiei nu adaugă nimic fiinţei lui Dumnezeu. Conceptele noastre procedează prin juxtapunere, după modul de reprezentare „a lucrurilor”, însă nu putem însuma lumea cu Dumnezeu.

În acest context, gândirea trebuie să procedeze prin analogie, în aşa fel încât să fie reliefate atât legătura, cât şi deosebirea; căci făptura există doar în Dumnezeu tocmai în virtutea acestei voinţe creatoare care o face să se deosebească de Dumnezeu, adică o face „făptură”.

„Făpturile stau suspendate de cuvântul creator al lui Dumnezeu ca pe un pod de diamant, dedesubt fiind abisul nemărginirii divine, deasupra abisul propriului lor neant” (Filaret al Moscovei).

„Introducere în teologia ortodoxă”, Vladimir Lossky. Editura Enciclopedică Bucureşti, 1993 şi Editura Sofia, Bucureşti, 2006. Traducere din limba engleză de Lidia și Remus Rus

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here