Introducere în teologia ortodoxă – Creaţia: ordinea cosmică

0
266

Peisaje-Rebekka-Gudleifsdottir16

„La început Dumnezeu a făcut cerul şi pământul”. Cerul şi pământul despre care se vorbeşte în legătură cu prima zi a creaţiei nu sunt cele pe care le vedem noi, căci unul (cerul) apare abia o dată cu „firmamentul”, în ziua a doua, sau chiar cu „luminătorii”, în ziua a patra, iar celălalt (pământul) apare o dată cu separarea uscatului de ape, în ziua a treia.

„Cerul şi pământul” primei zile semnifică întregimea universului, a vizibilului şi a invizibilului, a inteligibilului şi a corporalului. Cerul constituie întreaga imensitate a lumilor spirituale care înconjoară fiinţa noastră terestră, nenumăratele sfere îngereşti. Naraţiunea din Facere aminteşte toate acestea pentru ca apoi să dispară, aparent, interesul faţă de ele şi să se vorbească doar despre pământ.

În cele două Testamente apar câteva scurte lămuriri despre aceste universuri spirituale, fără a se zăbovi însă prea mult asupra lor. Astfel, Sfântul Grigorie de Nyssa a văzut în cele 99 de oi lăsate în munţi un simbol al pleromei îngereşti; a suta, oaia pierdută, ar fi lumea noastră pământească, într-adevăr, în starea noastră de fiinţe decăzute, nu putem în nici un caz să plasăm lumea noastră printre aceste imensităţi spirituale.

Tăcerea relativă a Scripturilor devine semnificativă. Ea subliniază importanţa centrală a pământului, definind un geocentrism. Acesta nu este o rămăşiţă a unei cosmologii primitive (dar cum ar putea fi altfel decât simbolice asemenea cosmologii?) care nu s-ar armoniza cu concepţia noastră post-coperniciană despre univers.

Aici nu este vorba de un geocentrism fizic, ci de unul spiritual; pământul este în mod spiritual central, deoarece este trupul omului şi deoarece omul, care pătrunde tainele lumii vizibile pentru a o lega din nou cu lumea celor nevăzute, este fiinţa centrală a creaţiei, fiinţa care reuneşte în sine sensibilul şi inteligibilul şi participă, astfel, mai deplin decât îngerii la toate rânduielile „pământului” şi „cerului”.

În centrul universului bate inima omului şi numai sfântul a cărui inimă purificată cuprinde cele mai îndepărtate nebuloase poate şti dacă aceste „sfere înstelate” nu sunt asemenea reflectării eonilor îngereşti, neavând nevoie, în consecinţă, de nicio mântuire.

Tainele iconomiei divine se dezvăluie, astfel, pe pământ şi, din acest motiv, Biblia doreşte să ne lege de pământ. Ea nu ne interzice numai să ne pierdem în imensităţile cosmice (pe care natura noastră de fiinţe decăzute oricum nu le poate cuprinde decât sub aspectul dezintegrării lor), nu doreşte numai să ne sustragă acţiunii uzurpatoare a îngerilor căzuţi, legându-ne doar de Dumnezeu, ci, atunci când ne vorbeşte despre îngeri, ni-i arată ca fiind îndreptaţi spre istoria pământească, unde este inserată iconomia divină, ca slujitori (sau adversari) ai acestei iconomii.

Aşadar, cele şase zile ale Facerii ne descriu într-un mod geocentric desfăşurarea creaţiei. Aceste şase zile, simbolizate prin zilele săptămânii, sunt stadii mai curând ierarhice decât cronologice.

Diferenţiind elementele create simultan în prima zi, ele definesc sferele concentrice ale fiinţei în centrul cărora, omul, rezumându-le virtual pe toate, se regăseşte pe sine însuşi.

„Şi pământul (aici, întregul nostru cosmos) era netocmit şi gol. Întunericul era deasupra adâncului” – este amestecul elementelor încă nediferenţiate. „Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor” – aidoma unei păsări care cloceşte, spune Sfântul Vasile cel Mare, iar apele indică aici (ca şi în Botez) plasticitatea elementelor.

„Şi a zis Dumnezeu: «Să fie lumină!». Şi a fost lumină”. Aceasta a fost prima poruncă dată de Dumnezeu: Cuvântul intră în substanţa elementară şi dă naştere primei „informări” a fiinţei, lumina. Prin urmare, lumina este perfecţiunea fiinţei create, „forţa luminoasă”, născută de „voinţele-logoi” care iradiază din Cuvânt şi vor fecunda întunericul; în consecinţă, mai puţin vibraţie fizică şi mai mult lumină intelectuală.

Dumnezeu dă naştere, apoi, polarităţii luminii şi întunericului. „Dumnezeu desparte lumina de întuneric”. Acestea aparţin făpturii create şi nu trebuie confundate cu „nimicul” originar, acea limită misterioasă, căreia i s-ar conferi, astfel, o substanţialitate grosolană. întunericul („Dumnezeu a numit întunericul «noapte»”), care apare în ultimul stadiu al acestei „prime zile”, este momentul potenţial al făpturii create.

El reprezintă o realitate pe deplin pozitivă, roditoare, aidoma pământului în care germinează sămânţa. Dumnezeu nu a produs răul; în prima făptură nu este loc pentru întunericul negativ, întunericul pozitiv al primei zile exprimă misterul uterin al fertilităţii, principiul tainei vieţii, propriu pământului şi pântecului, caracteristic pentru tot ceea ce este generator de viaţă, în sensul pozitiv al cuvântului, fiecărei substanţe vitale.

În ziua a doua, Dumnezeu a despărţit definitiv apele cele de sub tărie de apele cele de deasupra tăriei, cu alte cuvinte, cosmosul pământesc, delimitat de „firmament”, de eonii îngereşti, despre care Cartea Facerii nu va mai vorbi.

În ziua a treia, din porunca lui Dumnezeu, elementele cosmice, a căror nediferenţiere era simbolizată de ape, încep să se separe. Apele, în înţelesul propriu, sunt adunate la un loc, lăsând să apară uscatul. Acesta primeşte porunca de a produce plante, cu alte cuvinte, prima formă de viaţă. Iar pământul se supune Logosului – principiu al vieţii – în acelaşi timp, cea de-a doua Persoană a Treimii şi puterea orânduitoare a întregii Treimi.

În ziua a patra, apar stelele cu mişcările lor orbitale regulate; ordinea Logosului este înscrisă în ordinea cerului vizibil. Viaţa, trezită în „ziua” precedentă, necesită timp, ritmul zilei şi al nopţii. Simultaneitatea creatoare a primelor zile devine, pentru făptură, o succesiune.

În ziua a cincea, Cuvântul creează peştii şi păsările; apa, elementul umed, este cea care primeşte porunca de a le produce. În acest fel se stabileşte o curioasă înrudire între fiinţele care înoată şi cele care zboară (ale căror structuri au, de fapt, anumite similarităţi), între apă şi cer, ambele fiind fluide şi umede.

Aici sesizăm cât se poate de limpede că nu este vorba de o cosmogonie ştiinţifică în sensul modern al cuvântului, ci de o altă viziune a fiinţei şi a ierarhiilor ei; o viziune pentru care taina formei, calităţile secundare ale sensibilului (atât de mult neglijate de ştiinţă) au o semnificaţie decisivă care revine mereu la profunzimile inteligibile, la acei logoi ai creaţiei.

Această viziune a devenit extrem de dificilă pentru firea noastră cea căzută, însă o putem regăsi în „noua creaţie” ecleziastică, atât în cosmosul liturgic şi sacramental, cât şi în theoriaphysike liturgică a asceţilor.

În ziua a şasea, elementul pământ primeşte, la rândul lui, porunca de a produce animale. Pe neaşteptate însă tonul se schimbă; apare un nou stil de creaţie. „Să facem”, spune Dumnezeu.

Ce înseamnă, oare, această schimbare? Crearea spiritelor îngereşti a fost săvârşită „în tăcere” (Sfântul Isaac). Primul cuvânt a fost lumină. Apoi, Dumnezeu a orânduit şi a binecuvântat („Dumnezeu a văzut că lumina era bună”).

Însă în ziua a şasea, după crearea animalelor, când Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră”, se părea că Dumnezeu S-a oprit şi că persoanele Treimii erau împreună. Pluralul care apare acum arată că Dumnezeu nu este singur.

Este o hotărâre a unui „Sfat Divin”, ceea ce dovedeşte că facerea nu a fost o lucrare nici a necesităţii şi nici a arbitrariului, ci un act liber şi gândit. Dar de ce este nevoie, oare, pentru facerea omului de acest Sfat al celor Trei în locul unei simple porunci adresate pământului, aşa cum s-a întâmplat în cazul animalelor?

Este aşa deoarece omul, fiinţă personală, are nevoie de afirmarea aspectului personal al lui Dumnezeu după al cărui chip a fost făcut. Prin poruncile lui Dumnezeu au luat naştere diferite părţi ale lumii create. Omul însă nu este o parte, deoarece el cuprinde în sine totul. Totalitate liberă, el se naşte din „reflectarea” lui Dumnezeu ca totalitate liberă.

„Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie”. Astfel, taina, singularului şi a pluralului în om reflectă taina singularului şi a pluralului în Dumnezeu; după cum principiul personal în Dumnezeu cere ca natura unică să se exprime în diversitatea persoanelor, la fel şi în om, creat după chipul lui Dumnezeu.

Natura umană nu poate fi cuprinsă într-o monadă. Ea reclamă nu solitudinea, ci comuniunea, diversitatea benefică a iubirii. Apoi porunca divină: „creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi” stabileşte o anumită corespondenţă între sexualitate şi dominaţia cosmică a primului cuplu şi depăşirea tainică în Dumnezeu a dualităţii prin triadă.

Acest „eros” paradisiac se va fi deosebit de sexualitatea noastră decăzută şi devoratoare de azi – întocmai ca şi autoritatea sacerdotală a omului asupra creaturilor faţa de modul în care ne devorăm în prezent unii pe alţii. Căci Dumnezeu este exact: „Iar tuturor fiarelor pământului… le dau toata iarba verde spre hrană”.

Să nu uităm că naraţiunea creaţiei este exprimată în categoriile lumii căzute. Căderea a schimbat însuşi sensul cuvintelor. Sexualitatea, această „multiplicare” pe care Dumnezeu o orânduieşte şi o binecuvântează, apare, în universul nostru, fiind iremediabil legată de separare şi moarte, deoarece condiţia omului a cunoscut, cel puţin în realitatea sa biologică, o mutaţie catastrofală.

Dragostea umană nu ar mai fi însă pătrunsă de o asemenea nostalgie paradisiacă dacă nu ar mai exista în ea amintirea dureroasă a unei stări originare în care „celălalt” şi lumea erau cunoscuţi dinlăuntru, în care, prin urmare, nu exista moartea.

„Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau bune foarte”; o dublă binecuvântare care totuşi îl asimilează pe om în sfera celorlalte făpturi terestre apărute tot în ziua a şasea.

Urmează, după naraţiunea creaţiei ce constituie primul capitol al Facerii, o nouă naraţiune începând cu cel de-al doilea capitol. Creaţia în desfăşurarea ei este prezentată aici în termeni cu totul diferiţi. Pentru exegeţii Bibliei, acest lucru înseamnă o juxtapunere a unor tradiţii diverse, a două naraţiuni de fapt separate şi alăturate mai târziu. Fără îndoială, acest lucru este adevărat la nivelul material al elaborării textului; pentru noi însă chiar juxtapunerea aceasta este lucrarea Duhului Sfânt; nu există nimic întâmplător în Biblie şi totul este încărcat de semnificaţie.

Biblia nu s-a născut din voinţa omului, nici din contingenţe omeneşti, ci de la Duhul Sfânt, Care îi dă coerenţă. Nu putem separa Biblia de Biserică, nici nu o putem înţelege în afara ei. Prin urmare, ceea ce ne interesează nu este să ştim cum au ajuns să fie alăturate două naraţiuni despre creaţie, ci din ce motiv şi ce semnificaţie profundă ascunde apropierea lor.

Într-adevăr, în timp ce prima naraţiune îl asimilează pe om celorlalte creaturi ale pământului printr-o binecuvântare comună, iar la nivelul naturii subliniază unitatea antropocosmică, cea de-a doua naraţiune defineşte clar locul omului.

În realitate, perspectiva ei este cu totul diferită; omul apare nu numai ca o culme, ci şi ca principiu al creaţiei. Dintru început, aflăm că plantele nu existau, deoarece omul încă nu fusese creat: „Nu era nimeni ca să lucreze pământul”.

„Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul suflet viu”. Astfel, omul a fost făcut de însuşi Dumnezeu, cu mâinile Sale – fapt subliniat de Părinţi – şi nu a fost creat numai prin Cuvântul Său (ceea ce ne conduce din nou la „Sfatul” din prima naraţiune, deoarece, după Sfântul Irineu, Fiul şi Duhul Sfânt sunt „cele două mâini” ale lui Dumnezeu), iar suflarea însăşi a lui Dumnezeu este cea care transformă lutul în „suflet viu”.

Unii au fost înclinaţi să vadă în acest „suflet viu” sufletul spiritual al omului şi, astfel, să considere intelectul nostru ca emanaţie din Dumnezeu. Însă dacă sufletul nostru ar fi fost necreat, atunci noi am fi însuşi Dumnezeu, împovăraţi doar de lutul pământului, iar întreaga creaţie nu ar fi decât un joc iluzoriu.

Cu toate acestea, Sfântul Grigorie de Nazianz poate vorbi, şi pe drept cuvânt, despre prezenţa în om a unei „părticele din Dumnezeu”. Aceasta înseamnă că harul necreat este implicat în însăşi lucrarea creatoare şi că sufletul primeşte, în acelaşi timp, viaţă şi har; căci harul este suflarea lui Dumnezeu, „curgerea dumnezeirii”, prezenţa dătătoare de viaţă a Duhului Sfânt.

Dacă omul începe să trăiască în momentul în care Dumnezeu suflă viaţă în el, aceasta se datorează faptului că harul Duhului Sfânt este principiul real al existenţei noastre. (Cât priveşte relaţia suflare-nări, în consecinţă, suflul uman-respiraţia lui Dumnezeu, ea se bazează pe simbolismul concret al cosmologiei biblice şi nu reprezintă o metaforă, ci o analogie reală, care îşi găseşte aplicare şi astăzi în asceza ortodoxă).

În această a doua naraţiune, lumea animală apare după om şi în relaţie cu el, pentru ca el să nu mai fie singur, ci să aibă „ajutor asemenea lui”. Iar Adam dă nume animalelor pe care Dumnezeu i le aduce, căci lumea a fost făcută de Dumnezeu pentru a fi desăvârşită de către om.

La rândul lui, omul cunoaşte fiinţele vii dinlăuntru; le precizează taina şi hotărăşte mulţimea lor; poet, după cum este şi preot, poet pentru Dumnezeu, deoarece Dumnezeu „le-a adus omului ca să vadă cum le va numi”.

Pe atunci, limbajul coincidea cu însăşi fiinţa lucrurilor, iar acest limbaj paradisiac, iremediabil pierdut, nu poate fi regăsit de cel preocupat de ocultism, ci numai de acele „inimi milostive” despre care vorbeşte Isaac Sirul, acele „inimi înflăcărate de iubire pentru creaţie… pentru păsări, pentru fiarele pământului, pentru toate făpturile”. Iar animalele sălbatice trăiesc în pace în jurul sfinţilor, ca pe vremea când Adam le-a dat numele.

Aşadar, omul apare, în cea de-a doua naraţiune a creaţiei, ca fiind ipostasul cosmosului terestru; natura terestră este în continuarea trupului său. Totuşi, numai o fiinţă de aceeaşi natură cu el îi poate fi omului de ajutor, „un ajutor asemenea lui”. Atunci, Dumnezeu a făcut ca omul să cadă într-un somn extatic şi din cea mai intimă parte a naturii Sale („coasta” simbolică, aproape de inima lui) a făcut-o pe femeie şi a adus-o omului; iar omul a recunoscut că Eva era „consubstanţială” cu el, „os din oasele sale şi carne din carnea sa”.

Părinţii Bisericii asemuiesc purcederea Duhului Sfânt cu ceea ce ei numesc „purcederea” Evei, deosebită de Adam şi totuşi de aceeaşi natură cu el; astfel, prin unitatea naturii şi pluralitatea persoanelor, ni se dezvăluie tainele Noului Testament. După cum Duhul nu este inferior Celui din Care El purcede, tot aşa nici femeia nu este inferioară bărbatului; căci iubirea cere egalitate şi numai iubirea a dorit această polarizare primordială, izvor al întregii diversităţi a speciei umane.

„Introducere în teologia ortodoxă”, Vladimir Lossky. Editura Enciclopedică Bucureşti, 1993 şi Editura Sofia, Bucureşti, 2006. Traducere din limba engleză de Lidia și Remus Rus

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here