Introducere în teologia ortodoxă –  „Chipul lui Dumnezeu” şi „Chipul Robului”

0
333

mana catre cer

„Gândul acesta să fie în voi care era şi în Hristos Iisus, care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-se ca un om.

S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce. Pentru aceea, şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit Lui nume, care este mai presus de orice nume; ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt. Şi să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu -Tatăl” (Filipeni 2, 5-11).

Acest celebru pasaj „chenotic” din Epistola către Filipeni defineşte golirea Cuvântului; fiind după „chipul lui Dumnezeu”, morphe Theou, cu alte cuvinte, având aceeaşi condiţie ca a lui Dumnezeu, fiind de natură divină, El S-a golit, S-a deşertat, S-a smerit (ekenosen), luând chip de rob (morphe doulou).

Fiul lui Dumnezeu, printr-o uimitoare smerire, prin taina chenozei Sale (kenosis), coboară la condiţia de auto-anihilare (nu în sensul neantului primar, ci al prăpastiei nesfârşite deschisă de starea decăzută a omului); în mod paradoxal, El uneşte plinătatea integrală a naturii Sale divine cu nedesăvârşirea, nu mai puţin integrală, a naturii umane căzute.

Acest paragraf trebuie comparat cu textul din Isaia despre „omul durerilor”, despre prorocirea, atât de scandaloasă pentru israeliţi, nu a unui Mesia înconjurat de slavă, ci a „robului lui Iahve”, suferind şi umilit, Care Se dăruieşte pe Sine în tăcere ca „jertfă de ispăşire”, „străpuns fiind pentru păcatele noastre” (Isaia, cap. 53).

Sfântul Chiril al Alexandriei a examinat în amănunt această chenoză divină. Dumnezeu, spune el, nu poate să Se lepede de natura Sa divină prin întrupare, căci altminteri nu ar mai fi Dumnezeu şi nici nu s-ar mai putea vorbi de întrupare. Aceasta înseamnă că subiectul chenozei nu este natura divină, ci persoana Fiului.

Persoana se împlineşte prin dăruirea de sine; ea se distinge de natură nu pentru „a se folosi” de condiţia sa naturală, ci pentru a renunţa la sine cu desăvârşire.

Din acest motiv Fiul „nu S-a folosit de egalitatea Sa cu Dumnezeu”, ci „dimpotrivă, El se goleşte de ea”, ceea ce nu reprezintă o decizie spontană, un act, ci manifestarea a însăşi fiinţei Sale, a persoanei, care nu mai este o dispoziţie proprie Lui, ci însăşi realitatea Sa ipostatică ca expresie a voinţei trinitare, a voinţei căreia Tatăl îi este izvor, Fiul, realizarea ascultătoare, iar Duhul, împlinirea de slavă.

Prin urmare, există o continuitate profundă între fiinţa personală a Fiului ca renunţare şi chenoza Sa pământească. Părăsind condiţia de slavă de care „nu S-a folosit niciodată”, El acceptă ruşinea, dezonoarea şi starea de om blestemat; îşi asumă condiţiile obiective ale păcatului, supunându-Se condiţiei noastre de muritori.

Lepădându-Şi prerogativele Sale împărăteşti, El îşi ascunde slava Sa din ce în ce mai mult, în suferinţă şi moarte. Căci era necesar ca El să descopere în propriul Său Trup în ce măsură omul, pe care El l-a creat după chipul Său neasemuit de frumos, se urâţise prin corupţie.

Prin urmare, chenoza este întruparea sub aspectul smereniei şi al morţii. Hristos îşi păzeşte însă cu sfinţenie natura Sa divină, iar golirea de Sine este un act voluntar; deşi rămâne Dumnezeu, El acceptă să devină muritor, deoarece singura cale de a cuceri moartea era de a face posibilă pătrunderea acesteia în Dumnezeu, unde nu putea să-şi găsească niciun loc.

Chenoza este smerenia Slujitorului care nu caută propria Sa mărire, ci mărirea Tatălui care L-a trimis. Niciodată sau aproape niciodată Hristos nu îşi afirma divinitatea. Renunţând cu desăvârşire la ale Sale, păstrând în ascuns natura Sa divină şi renunţând la propria Sa voinţă când ajunge să afirme: „Tatăl este mai mare decât Mine”. El împlineşte pe pământ lucrarea iubirii săvârşită de Treime. Iar prin respectul nemărginit purtat libertăţii umane, ajungând până la a le arăta oamenilor doar faţa frăţească a robului, plină de suferinţă, şi trupul frăţesc plin de suferinţe de pe Cruce, El trezeşte în om credinţa ca răspuns la dragoste; căci numai ochii credinţei recunosc chipul lui Dumnezeu sub chipul robului şi, descifrând sub faţa umană prezenţa unei persoane divine, învaţă să dezvăluie în fiecare faţă taina persoanei create după chipul lui Dumnezeu.

Totuşi, înainte ca actul chenozei lui Hristos să se încheie prin învierea Sa, au avut loc două teofanii prin umanitatea Sa: una la Botez, cealaltă cu ocazia Schimbării la Faţă – de fiecare dată, Hristos S-a manifestat nu sub „chip de rob”, ci sub „chipul lui Dumnezeu”, permiţând naturii Sale divine, adică unităţii Sale cu Tatăl şi Duhul, să strălucească prin umanitatea Sa îndumnezeită, pentru că, după Maxim Mărturisitorul, umanitatea Sa, coruptibilă prin iconomie, era incoruptibilă prin natură.

Vocea Tatălui, prezenţa Duhului Sfânt sub chip de nor sau porumbel au făcut ca aceste două manifestări ale „chipului lui Dumnezeu” să fie două teofanii trinitare. Condacul ce se cântă cu ocazia sărbătoririi Schimbării la Faţă scoate în evidenţă faptul că ucenicii au văzut slava divină „după puterile lor”, pentru ca „atunci când vor vedea răstignirea şi moartea Ta să cunoască că Tu Te-ai supus de bună voie”, şi nu din vreo necesitate a naturii.

Faptul că această „lumină a Transfigurării nu are început şi nici sfârşit” (Sfântul Grigorie Palama) trebuie să ne facă mai conştienţi de realitatea chenozei. Hristos a acceptat, în mod voluntar şi total, consecinţele păcatului nostru, de la întrupare şi până la moarte.

El a cunoscut toate slăbiciunile, toate umilinţele condiţiei noastre, nu însă şi pasiunile distructive ce depind de libertatea noastră. Chiar şi cel de-al doilea Adam, pentru a se „conforma” cu desăvâşire primului Adam, a permis ispititorului să se apropie, de data aceasta nu în Paradis, ci în starea omului decăzut.

Numai în Hristos non-existenţa a devenit suferinţă şi iubire, şi nu rău sau ură; de aceea, ispititorul a fost respins de Cel Care purta în Sine mai mult decât Paradisul, de Cel Ce este.

„Introducere în teologia ortodoxă”, Vladimir Lossky. Editura Enciclopedică Bucureşti, 1993 şi Editura Sofia, Bucureşti, 2006. Traducere din limba engleză de Lidia și Remus Rus

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here