Introducere în teologia ortodoxă – Chip şi asemănare

0
94

100_2157-1075x605

Filosofii antici au înţeles poziţia centrală a omului şi au exprimat-o cu ajutorul naturii „microcosmosului”. În special stoicii considerau că dacă omul este superior cosmosului, aceasta se datorează faptului că el îl rezumă şi îi dă sens, căci cosmosul este el însuşi un om uriaş, după cum omul este un mic cosmos.

Ideea de microcosmos a fost preluată de către Părinţii Bisericii, care au eliminat însă orice imanentism.

„Nu este nimic remarcabil în faptul că omul este după chipul şi asemănarea universului, spune Sfântul Grigorie de Nyssa, deoarece pământul trece, cerul e schimbător şi întregul lor conţinut este la fel de efemer ca ceea ce îl cuprinde.”

În faţa magiilor cosmice ale antichităţii în declin, comparaţia afirmă libertatea: „Crezând că înalţă natura umană prin acest nume impunător, adaugă Sfântul Grigorie, ei nu au observat că omul era învestit cu aceleaşi atribute ca şi ţânţarii şi şoarecii”.

Adevărata măreţie a omului nu constă în incontestabila sa înrudire cu universul, ci în participarea lui la plinătatea divină, în taina pe care o poartă în sine, de a fi „chip” şi „asemănare”.

„În calitatea mea de ţărână, sunt ataşat de viaţa de aici, de jos, scrie Sfântul Grigorie de Nazianz, însă fiind şi o părticică divină, port în pieptul meu dorinţa după o viaţă viitoare”.

Omul este o fiinţă personală, asemenea lui Dumnezeu, şi nu o natură oarbă. Acesta este rolul chipului divin din el. Relaţia sa cu universul este întrucâtva inversată faţă de concepţiile antichităţii; în loc să se „dezindividualizeze” pentru a deveni „cosmic” şi a se cufunda, astfel, într-un impersonal divin, corespondenţa absolută a persoanei sale cu un Dumnezeu personal îi permite să „personalizeze” lumea.

Omul nu se mai mântuieşte prin univers, ci universul este mântuit prin om; căci omul este ipostasul întregului cosmos care participă la natura sa, iar pământul îşi descoperă sensul personal, ipostatic, în om. Omul este, pentru univers, speranţa de a primi harul şi de a se uni cu Dumnezeu, dar şi primejdia eşecului şi a căderii.

Sfântul Apostol Pavel spune: „Făptura aşteaptă cu nerăbdare descoperirea fiilor lui Dumnezeu. Căci făptura a fost supusă deşertăciunii – nu de voia ei, ci din cauza aceluia care a supus-o – cu nădejde, pentru că şi făptura însăşi se va izbăvi din robia stricăciunii, ca să fie părtaşă la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu” (Romani 8, 19-21). Supusă dezordinii şi morţii, făptura îi slujeşte omului, devenit prin har fiu al lui Dumnezeu, pentru eliberarea ei.

Lumea îl urmează pe om, deoarece îi este asemănătoare ca natură – „antroposferă”, s-ar putea spune. Iar această legătură antropocosmică este împlinită atunci când este împlinită legătura chipului uman cu Dumnezeu, prototipul lui. Căci omul nu poate aspira – fără a se distruge – să-şi ia în stăpânire propria sa natură, în special calitatea de microcosmos în lume, ci îşi descoperă, dimpotrivă, plinătatea, atunci când îşi asumă universul pentru a-l oferi lui Dumnezeu.

Prin urmare, avem o responsabilitate faţă de lume. Suntem cuvântul, logosul prin care ea se mărturiseşte, şi depinde numai de noi dacă se rostesc blasfemii sau rugăciuni. Numai prin noi poate cosmosul, aidoma trupului pe care îl prelungeşte, să primească harul. Căci nu numai sufletul, ci şi trupul omului este creat după chipul lui Dumnezeu, „împreună au fost create după chipul lui Dumnezeu”, scrie Sfântul Grigorie Palama.

Aşadar, chipul nu poate fi obiectivat – „naturalizat”, am putea spune -, atribuindu-l unei părţi sau alteia a fiinţei umane. A fi după chipul lui Dumnezeu, susţin Părinţii, înseamnă, în ultimă analiză, a fi o fiinţă personală, deci o fiinţă liberă şi responsabilă.

S-ar putea ridica întrebarea: oare de ce l-a creat Dumnezeu pe om liber şi responsabil? Tocmai pentru că El a dorit să-l cheme spre o vocaţie supremă: îndumnezeirea; cu alte cuvinte, să devină prin har, printr-o mişcare neîngrădită, asemenea lui Dumnezeu, ceea ce este virtual prin natura sa. Iar această chemare cere un răspuns liber; Dumnezeu doreşte ca această mişcare să fie o mişcare a dragostei.

Fără dragoste, unirea ar fi mecanică, iar dragostea implică libertate, posibilitatea de a alege şi de a refuza. Desigur, există o dragoste ne-personală – mişcare oarbă a dorinţei, sclava unei forţe naturale. Dar nu aceasta este dragostea omului sau a îngerului faţă de Dumnezeu; altminteri, oamenii ar fi asemenea unor animale care s-ar ataşa de Dumnezeu printr-un fel de obscură atracţie cvasi-sexuală.

A fi ceea ce trebuie să fii în iubirea pentru Dumnezeu înseamnă a admite posibilitatea contrariului, posibilitatea revoltei. Doar tăria libertăţii poate da sens unirii. Dragostea pe care o pretinde Dumnezeu nu este un magnetism fizic, ci tensiunea vie a contrariilor. Această libertate vine de la Dumnezeu; este pecetea părtăşiei noastre divine, capodopera Creatorului.

O fiinţă personală este capabilă să iubească pe cineva mai mult decât propria sa fire, mai mult decât propria sa viaţă. Persoana, adică chipul lui Dumnezeu în om, este, prin urmare, libertatea omului faţă de propria sa natură, „faptul de a fi eliberat de necesitate şi de a nu fi supus stăpânirii naturii, ci capabil de a hotărî liber” (Sfântul Grigorie de Nyssa).

Adeseori, omul acţionează sub impulsuri naturale. El e condiţionat de temperamentul, de caracterul, de ereditatea sa, de ambianţa cosmică sau psiho-socială, de însăşi istoricitatea sa.

Însă adevărul omului depăşeşte orice condiţionare, iar demnitatea sa constă în a fi în stare să se elibereze de propria natură, dar nu prin irosire sau prin abandonare în voia ei, aidoma înţeleptului antic sau oriental, ci transfigurând-o în Dumnezeu.

Ţinta libertăţii, după cum explică Sfântul Grigorie de Nazianz, este ca binele să aparţină cu adevărat celui care îl alege. Dumnezeu nu doreşte ca el să rămână în posesia binelui pe care El l-a creat. El aşteaptă din partea omului ceva mai mult decât o participare oarbă, pe de-a-ntregul naturală. El doreşte ca omul să-şi asume în mod conştient propria natură, să o stăpânească în mod liber ca pe o natură bună, să descopere, cu recunoştinţă, în viaţă şi în univers darurile iubirii divine.

Fiinţele personale constituie culmea creaţiei, deoarece ele pot deveni Dumnezeu prin liberă alegere şi prin har. Împreună cu ele, atotputernicia divină săvârşeşte o „intervenţie” radicală, aduce o noutate absolută; Dumnezeu creează fiinţe care pot, ca şi El – dacă ne amintim de „Sfatul” Divin din Facere -, să decidă şi să aleagă.

Aceste fiinţe pot decide însă şi împotriva lui Dumnezeu. Oare aceasta nu presupune riscul de a-Şi vedea creaţia distrusă? Acest risc, este necesar s-o spunem, trebuie, în mod paradoxal, să se manifeste chiar în culmea atotputerniciei. Creaţia, pentru „a înnoi” cu adevărat, creează „un altul”, adică o fiinţă personală capabilă de a-L respinge pe Cel Care a creat-o.

Culmea atotputerniciei este astfel receptată ca o neputinţă a lui Dumnezeu, ca risc divin. Persoana este cea mai înaltă creaţie a lui Dumnezeu doar pentru faptul că Dumnezeu îi dă putinţa de a iubi şi, prin urmare, de a respinge. Dumnezeu riscă neîncetat prăbuşirea celei mai înalte făpturi a Sa tocmai pentru ca ea să poată fi cea mai înaltă. Paradoxul este ireductibil: în însăşi măreţia Sa, care înseamnă capacitatea de a deveni Dumnezeu, omul este supus greşelii; însă fără această ameninţare a căderii în păcat nu ar putea exista măreţie.

De aceea, Părinţii Bisericii susţin că omul trebuie să fie supus unei încercări, peira, pentru a dobândi conştiinţa libertăţii sale, a dragostei libere pe care Dumnezeu o aşteaptă de la el. „Dumnezeu l-a creat pe om ca animal (fiinţă vie) care a primit porunca de a deveni dumnezeu”, spune o vorbă adâncă a Sfântul Vasile cel Mare, repetată de Sfântul Grigorie de Nazianz.

Pentru a îndeplini această poruncă, trebuie să existe şi posibilitatea respingerii ei. Dumnezeu devine neputincios înaintea libertăţii umane; El nu o poate viola, deoarece izvorăşte din propria Sa atotputernicie. Desigur, omul a fost creat prin voinţa lui Dumnezeu; însă nu poate fi îndumnezeit numai prin ea.

O singură voinţă pentru creaţie, dar două pentru îndumnezeire. O singură voinţă pentru a da viaţă chipului; însă două pentru a transforma chipul în asemănare. Iubirea lui Dumnezeu pentru om este atât de mare, încât ea nu poate constrânge, căci nu poate exista dragoste fără respectul celuilalt.

Voinţa divină se va supune întotdeauna căutărilor, abaterilor, chiar şi revoltelor voinţei umane, pentru a o conduce spre un consimţământ liber. Aceasta este providenţa divină, iar chipul clasic al Pedagogului păleşte în ochii celui care l-a simţit pe Dumnezeu ca pe un cerşetor al iubirii, aşteptând la uşa sufletului său fără a îndrăzni vreodată să forţeze.

„Introducere în teologia ortodoxă”, Vladimir Lossky. Editura Enciclopedică Bucureşti, 1993 şi Editura Sofia, Bucureşti, 2006. Traducere din limba engleză de Lidia și Remus Rus

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here