Introducere în teologia ortodoxă – Treimea

0
271
Mască individulă la preț de producător - 3,5 RON(inclusivTVA) - Click AICI

treimea

Întruparea, punctul de pornire al teologiei, pune imediat în centrul acesteia din urmă taina Treimii. Într-adevăr, Cel Ce S-a întrupat nu este altul decât Cuvântul, adică cea de-a doua Persoană a Treimii.

Întruparea şi Treimea sunt astfel inseparabile şi trebuie să subliniem rădăcinile evanghelice ale triadologiei ortodoxe în pofida unor obiecţii protestante şi a unui liberalism care ar pune în opoziţie Evanghelia şi teologia.

Ar putea, oare, citi cineva Evanghelia fără a se întreba: cine este Iisus? Iar când auzim mărturisirea lui Petru: „Tu eşti Fiul Dumnezeului Celui viu” (Matei 16, 16) sau când Sfântul Ioan ne deschide porţile veşniciei prin Evanghelia sa, înţelegem că singurul răspuns posibil este dogma Treimii, Hristosul, unicul Fiu al Tatălui, Dumnezeul egal cu Tatăl, dumnezeire identică şi persoană diferită.

Pentru noi, izvorul principal al cunoaşterii Treimii nu este altul decât Prologul Evangheliei după Ioan (precum şi prima epistolă a acestuia), şi de aceea autorul acestor uimitoare texte a primit, în tradiţia Ortodoxă, numele de Sfântul Ioan Teologul.

De la primul verset al Prologului, Tatăl este numit Dumnezeu, Hristos este numit Cuvântul, iar Cuvântul, în acest început care aici nu are sens temporal, ci ontologic, este, în acelaşi timp, Dumnezeu („La început… Cuvântul era Dumnezeu”) şi altul decât Tatăl („iar Cuvântul era la Dumnezeu”).

Aceste trei aserţiuni ale Sfântului Ioan: „La început a fost Cuvântul – şi Cuvântul era la Dumnezeu – iar Cuvântul era Dumnezeu”, constituie sâmburele întregii teologii trinitare. Ele ne îndrumă imediat gândul spre obligaţia de a afirma, în acelaşi timp, identitatea şi diversitatea lui Dumnezeu.

Desigur, este ispititor să spulberăm antinomia, raţionalizând unul sau altul din termenii ei. Astfel, au apărut, mai mult sau mai puţin explicit, două tendinţe eretice importante: unitarianismul şi triteismul.

Unitarianismul şi-a asumat adeseori caracterul unui monarhism absolutist: există o singură persoană în Dumnezeu, cea a Tatălui, al Cărui Fiu şi Duh sunt doar emanaţii sau energii. Expresia cea mai perfectă a acestei erezii a constituit-o, în secolul al III-lea, modalismul lui Sabelie, în care însăşi noţiunea de persoană dispare. Pentru Sabelie, Dumnezeu este într-adevăr o esenţă impersonală care se manifestă în mod diferit în univers.

Cele trei persoane nu sunt altceva decât trei moduri succesive de acţiune, trei apariţii în lume ale aceleiaşi monade, întotdeauna simplă în ea însăşi. Prin creaţie, Dumnezeu ia chipul Tatălui. Tatăl este astfel forma de manifestare divină în prima ei fază, asociată cu geneza şi starea paradisiacă. Păcatul a modificat însă relaţia dintre Dumnezeu şi om; era Tatălui s-a sfârşit, iar Dumnezeu a luat o altă înfăţişare, aceea a Fiului, a cărui manifestare completă a corespuns cu întruparea.

La înălţare, modalitatea filială a divinităţii este absorbită iarăşi într-o nediferenţiere esenţială şi apare o nouă formă de manifestare, aceea a Duhului. La Judecata de Apoi, atunci când universul va fi îndumnezeit, totul va intra în monada indivizibilă. Această Treime succesivă rămâne, astfel, o pură aparenţă şi nu are nici o legătură cu realitatea însăşi a lui Dumnezeu; aici esenţa divină absoarbe în întregime persoanele.

Erezia opusă, triteismul pur, nu a fost exprimată. Dacă însă absurditatea unei Treimi divergente nu poate fi formulată, totuşi se poate observa deseori o oarecare slăbire a reciprocităţii trinitare: o Treime fără egalitate şi, în cele din urmă, părăsită. Înaintea Sinodului de la Niceea se manifestă puternice tendinţe subordinaţioniste în gândirea creştină, în special la Origen.

Sub influenţa neoplatonismului, Tatăl a fost identificat cu unitatea supremă, astfel încât Fiul nu mai putea fi deosebit decât prin subordonare. Divinitatea nu îi aparţinea propriu-zis; El doar participă la natura divină a Tatălui. Astfel, Logosul a devenit instrumentul Unului, iar Duhul Sfânt, la rândul său, instrumentul Fiului, cu care să sfinţească în numele Tatălui.

Odată cu Arie, această tendinţă a devenit o erezie care a sfărâmat unitatea trinitară. Arie identifica pe Dumnezeu cu Tatăl şi pretindea că tot ceea ce nu este Dumnezeu este creat. Prin urmare, Fiul este creat, deoarece El este altul decât Tatăl, iar deosebirea personală determină o ruptură ontologică.

Acest Fiu creat creează, la rândul Său, pe Duhul Sfânt, iar Treimea devine o ierarhie în care cel inferior slujeşte drept instrument celui superior, fiind clar delimitată prin prăpastia de netrecut care separă cele create de cele necreate. Generarea devine creaţie. Fiul şi Duhul, „descendenţi” şi creaturi radical deosebite de divinitatea paternă, iar triada supravieţuieşte doar prin divizarea monadei.

În contrast cu aceste tendinţe eretice, credinţa păstrată cu sfinţenie de Biserică face posibilă realizarea simultană a unităţii şi a diversităţii lui Dumnezeu. Însă inteligenţa noastră trebuie, de asemenea, să fie religioasă, deoarece nu doar sentimentul, ci şi gândirea trebuie să se deschidă spre adevăr, dar nu fiecare separat, ci împreună, constituind întreaga noastră fiinţă, plină de ardoare şi totodată lucidă.

Triumful gândirii creştine constă în a fi elaborat de-a lungul primelor patru secole şi în special în secolul al IV-lea, secol „trinitar” prin excelenţă, o definiţie care a permis lumii păgâne să-şi formeze o idee asupra plinătăţii Treimii; aceasta nu a însemnat raţionalizarea creştinismului, ci creştinarea raţiunii, o transmutare a filosofiei în contemplaţie, o saturare a gândirii printr-o taină care nu este un secret de păstrat, ci o lumină inepuizabilă.

Această lucrare măreaţă, la care au contribuit Atanasie din Alexandria, Vasile cel Mare, Grigorie de Nyssa şi Grigorie de Nazianz, precum şi Ilarie de Poitiers, a dat, în cele din urmă, Bisericii posibilitatea de a exprima, prin termenul homoousios, taina divinităţii, în acelaşi timp, monadă şi triadă. Homoousios înseamnă consubstanţial, identic în esenţă, co-esenţial; acesta este adjectivul care îl califică pe Fiul drept Dumnezeu şi altul decât „Dumnezeul”, acelaşi Dumnezeu, însă nu Tatăl.

„Cuvântul a fost la Dumnezeu”, spune Prologul Sfântului Ioan: pros ton Theon. Pros indică mişcarea, o apropiere dinamică, şi ar putea fi tradus mai degrabă prin „spre” decât prin „la”: „Cuvântul era spre Dumnezeu”. Pros include astfel ideea unei relaţii – această relaţie între Tatăl şi Fiul este o generare veşnică, şi, în acest fel, Evanghelia ne descoperă viaţa Persoanelor divine ale Treimii.

Tot Evanghelia ne revelează „locul” Sfântului Duh în Treime, precum şi relaţiile care îi subliniază unicitatea. Este suficient să citim în Evanghelia după Ioan ultimele cuvinte ale Domnului adresate Apostolilor: „Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac, Duhul Adevărului” (Ioan 14, 16-17), şi în alt loc: „Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care-L va trimite Tatăl, în numele Meu” (Ioan 14, 26).

Prin urmare, Duhul este altul decât Fiul, Care este şi El Mângâietor, însă El, Duhul, este trimis în numele Fiului pentru a-I servi drept mărturie. În acest fel, relaţia Sa cu Fiul nu se manifestă nici ca opoziţie şi nici ca separare, ci ca diversitate şi reciprocitate – aşadar, o comuniune întru Tatăl.

Acelaşi lucru este valabil şi în cazul relaţiei Duhului cu Tatăl: „Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede” (Ioan 15, 26); Duhul este deosebit de Tatăl, însă este unit cu El prin legătura purcederii, care îi este proprie Lui şi se deosebeşte de naşterea Fiului.

Aşadar, Fiul şi Duhul apar în întreaga Evanghelie ca două Persoane divine trimise în lume, primul ca să ne grăbească eliberarea personală, iar cel de-al doilea ca să Se unească El însuşi cu natura noastră pentru a o regenera. Fiecare din aceste două Persoane îşi are propria relaţie cu Tatăl (naştere şi purcedere); între ele există o relaţie de reciprocitate: datorită purificării Fecioarei de către Duhul, Fiul a putut fi dat oamenilor, după cum prin rugăciunea Fiului înălţat la dreapta Tatălui, Duhul a fost trimis acestora („Mângâietorul, pe Care Eu îl voi trimite vouă de la Tatăl” – Ioan 15, 26).

Aceste două Persoane apar, în veşnicia care se revarsă, egale în demnitate cu Tatăl şi identice cu El în esenţă. Ele transcend lumea în care lucrează; şi una, şi cealaltă sunt într-adevăr „la” Tatăl, Care nu vine El însuşi în lume, iar apropierea lor de Tatăl, izvorul naturii divine, permite gândirii noastre să descopere Treimea în transcendenţa ei, în statornicia şi plinătatea ei.

„Introducere în teologia ortodoxă”, Vladimir Lossky. Editura Enciclopedică Bucureşti, 1993 şi Editura Sofia, Bucureşti, 2006. Traducere din limba engleză de Lidia și Remus Rus

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here