Întrebare şi răspuns

0
94

cuvantul-domnuluiCândva, un cărturar L-a întrebat pe Domnul: ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică? (Lc. 10, 25) – şi întreba de parcă L-ar fi ispitit, de parcă ar fi fost numai curios ce va spune învăţătorul, fiindcă ştia şi el care este răspunsul.

Se poate însă întreba despre mântuire nu numai din curiozitate deşartă, ci din dorinţa sinceră de a primi răspunsul neştiut sau uitat – se poate întreba dintr-o nevoie arzătoare, pentru că sufletul doare şi inima este chinuită de nedumerirea: ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?
Această nedumerire chinuitoare este cu atât mai firească cu cât este mai tulbure acea sferă de gânduri care îi înconjoară pe cei ce întreabă şi cu cât sunt mai mari contradicţiile de idei pe care le întâlnesc în scrierile şi în discursurile omeneşti. Oare nu într-o asemenea situaţie ne aflăm noi acum? Uitaţi-vă înjur, şi veţi vedea că şi cei care sunt de la noi nu spun unul şi acelaşi lucru. Unul, de pildă, zice: „Roagă-te, şi Domnul te va mântui”; altul: „Plângi, frânge-ţi inima, şi Dumnezeu te va milui”; un al treilea: „Fă milostenie, şi ea va acoperi mulţime de păcate”; cutare: „Posteşte şi mergi mai des la biserică”; celălalt: „Lasă toate şi fugi în pustie”. Iată câte răspunsuri diferite de te cei care sunt de la noi şi de-ai noştri! Şi toate acestea înca sunt adevăruri, toate sunt reguli mântuitoare, cu care vei întâlni negreşit pe calea mântuirii, măcar că ele nu cuprind pe de-a-ntregul.
În ce-i priveşte pe cei ce cu toate că se socot a fi de-ai noştri, au încetat a mai fi de-ai noştri, care s-au lăsat atraşi de duhul veacului şi de filosofarea deşartă, care, însuşin-du-şi câteva concepţii sănătoase împrumutate din creştinism şi, nutrind despre ei înşişi visuri măreţe, ne-au părăsit şi s-au despărţit cu inima de Hristos, măcar că încă îl mărturisesc cu limba, între ei este o şi mai tristă, şi mai bolnăvicioasă mulţime de idei diferite, care s-au abătut de la calea adevărului şi rătăcesc pe la răspântiile minciunii. Să ascultaţi ori să citiţi cum filosofează unii despre acea ordine lucrurilor care, după părerea lor, ar trebui să fie în locul :elei care este acum. De mântuirea sufletului nici pomeneală la ei; fericirea veşnică, chiar şi atunci când este admisă, este socotită a fi deja în posesia noastră, potrivit nu ştiu căror drepturi ale omenirii, şi toată grija respectivilor este îndreptată spre a îndulci, ca bonus, şi viaţa pământească, prefacând-o din amară în paradisiacă. În acest duh, unul proclamă: „Nu crede în nimic, în afară de mintea proprie; urmează înclinărilor naturii tale, fii independent, trăieşte după bunul plac, nu îngădui unei mâini străine să dispună de tine – şi vei fi fericit”. Altul propovăduieşte: „Unde nu se înmulţesc distracţiile publice – teatrele, concertele şi aşa mai departe – viaţa nu este viaţă”. Într-o parte se aude: „Nu se poate merge pe calea dreaptă, trebuie să ştii să trăieşti, să ştii să învârţi lucrurile în aşa fel ca să nu scapi din vedere propriile interese şi să nu-i laşi pe ceilalţi să-ţi bage de seamă planurile, intenţiile şi sentimentele” – asta se numeşte la ei „chibzuinţă”. Dincolo se trâmbiţează că dacă nu îţi aperi cinstea şi onoarea vei pieri. Băgaţi de seamă ce gândire întunecată? Şi totuşi, aceasta alcătuieşte, putem spune, temelia obiceiurilor lumii; ea poate fi văzută hălăduind după bunul plac şi în simplele convorbiri, şi în adunările mari, şi în cărţile tipă¬rite, închipuiţi-vă acum ce trebuie să aibă loc în mintea şi în inima cunoscutului dumneavoastră – iar uneori în min-tea şi în inima fiicei sau fiului dumneavoastră – atunci când într-un loc, în două, în trei, aud discursuri de acest fel, când într-o carte citesc idei de acest fel, iar într-o a doua şi într-o a treia unele şi mai rele – şi asta nu o singură zi sau lună, ci ani întregi -, când pe deasupra văd în jurul lor obiceiuri pătrunse de acelaşi duh, văd cum în inima lor ispitită de sminteli apar gânduri pofticioase, care clatină dispoziţia cea bună; închipuiţi-vă că toate aceste impresii de tot felul se adună şi îşi unesc forţele într-un suflet tânăr (dealtfel, nu trebuie neapărat ca acel suflet să fie tânăr): ce trebuie să simtă inima care încă nu L-a uitat pe Domnul şi preţuieşte cuvântul adevărului, care a ieşit din gura lui Dumnezeu? Nu se va tângui ea asemenea Apostolului Petru când era gata să se înece: „Doamne, scapă-mă, că pier! Doamne, ce să fac ca să mă mântuiesc?” Taţi şi mame! Auziţi oare tânguirea aceasta?
Da! Mai ales acum este firesc să întrebe oameni despre calea spre mântuire. Dacă acum ar apărea printre noi Domnul, toţi cei ce caută adevăratul bine şi văd că duhul de acum, învăţăturile de acum, rânduielile de acum se bat cap în cap, ar striga într-un glas către El: „Doamne, ce să facem ca să moştenim viaţa veşnică? Ce să facem ca sa ne mântuim?”
Domnul i-a poruncit atunci iudeului să caute răspuns la întrebarea sa în Lege: ce este scris în Lege, a zis El cum citeşti? (Lc. 10, 26). Acum El, fară îndoială, ar porunci să cercetăm Evanghelia, învăţătura nou-testamentară sau Biserica Sa şi l-ar întreba pe oricine I s-ar adresa „Cum înţelegi cele cuprinse aici?” Este limpede că întorcându-i iudeului luarea-aminte spre Lege, Domnul a vrut să-i dea de înţeles: „N-ai de ce să Mă întrebi pe Mine, calea mântuirii este înscrisă în Lege: fa aşa şi te vei mântui”. Întocmai la fel ar trebui să li se spună şi creştinilor clătinaţi de nedumeririle năpustite asupra lor: „N-aveţi de ce să întrebaţi! Singura cale spre mântuire e creştinismul. Fiţi creştini adevăraţi, şi vă veţi mântui. De asta există Sfânta Biserică, de asta există şi dogmele, şi poruncile, şi sfintele taine, posturile, privegherile, rugăciunile, sfinţirile – toate acestea, toate cele ce sunt cuprinse şi insuflate de Biserică, sunt singura cale adevărată spre mântuire”. Şi atunci, ce trebuie să facem? Trebuie să cinstim cu sfinţenie toate învăţăturile, aşezămintele şi rânduielile Bisericii şi să umblăm în ele fără abatere, neascultând de nici o cugetare a fîlosofiei de modă nouă, care năzuieşte să strice toate fară să zidească nimic.

Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor, Sfântul Teofan Zăvorâtul

Jurnal Spiritual

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here